Proză

Țiganiada sau Tabăra Țiganilor

Prolog

Să fie preceput ș-alte neamuri a Europei prețul voroavei și dulceața graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica și poesia, cum au înțălesu-o elinii și romanii, o! câți eròi slăviți să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminați, lipsind, întru neamul lor și pe vremile când au trăit, un Omèr ș-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ș-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, și Ahil, tăria și zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântărețul Omèr?

Deci nu pentru că numai Ellada și Roma au putut naște oameni înalți și viteji luminați, ne mirăm cetind viețile slăviților eroi elinești și romani, ci mai vârtos pentru că Ellada și Roma au crescut oameni întru podoaba și măestria voroavei deplin săvârșiți, carii cu supțirimea și gingășia condeiului său, au știut într-atâta frumsăța pe eroii săi, cât noi astezi, necunoscând pe alții asemene, ne uimim de mare-sufleția, naltă-cugetarea, bărbăția ș-alte vărtuți a lor, și doară nu luòm sama că mai mare partea întru aceasta este a scriptoriului.

Luând firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia, câți și mai câți bărbați, cu tot feliul de vărtuți strălucitori, am cunoaște doară acum, deacă să ar fi aflat între români, din vreme în vreme, bărbați care să fie scris viața lor și cu măestru condeiu împodobindu-le fapte și înălțându-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoților viitori. La lipsa unòr ca acești autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceața uităciunii i-au acoperit. Puține raze a mărimii lor, cu care viețuind strălucea, au putut străbate la noi.

Și unde aflăm la istorie un eròe asemene lui Stefan, principul Moldavii, sau unui Mihaiu, domnului Ugrovlàhii, căròra nu lipsea numai un Omer, ca să fie înălțați preste toți eroii. Răvărsându-și întru mine nește scântei din focul ceresc a muselor, bucuros aș fi cântat doară pre vreun eroe dintru cei mai sus numiți; însă băgând de samă că un feliu de poesie de-aceste, ce să chiamă epicească, poftește un poet deplin și o limbă bine lucrată, nesocotință dar ar fi să cânt fapte eroicești, mai vârtos când nice eu mă încredințăz în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă...

Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă, vrând a forma ș-a introduce un gust nou de poesie romănească, apoi și ca prin acest feliu mai ușoare înainte deprinderi să se învețe tinerii cei de limbă iubitori a cerca și cele mai rădicate și mai ascunse desișuri a Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer și a lui Virghil!...

Eu (spuind adevărul!) vrui să mă răpez într-o zburată, tocma la vârful muntelui acestui, unde e sfântariul muselor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc a lor; dar ce folos! Căzui și eu cu mulți alții depreună, și căzui tocma într-o baltă, unde n-auzii numa broaște cântând!...

Pentru aceasta, până la un alt prilej, când mi să va lovi să beu din fântâna curatelor surori, primește, iubite cetitoriu, cu bună voință această izvoditură!... și socotește cu priință, aducându-ți purure aminte că apa de baltă nice odinioară nu este limpede ca de fântână.

Leonachi DIANEU

Epistolie închinătoare

CĂTRĂ MITRU PEREA, VESTIT CÂNTĂREȚ!

Treizăci de ani au trecut, drăguț Pereo! de când eu fui sâlit a mă înstrăina din țara mea. De-atunci încoace, usăbite țări am trăpădat; dar', ca să-ți arăt în scurt toate pățirile mele, ascultă și judecă.

Întâi, învitându-mă zburătăția minții mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemților cu turcii, mă făcui volentiriu. Păciuindu-să apoi lucrurile, precum ști, fiind că primisăm slujbă la austrieni, fui trimis asupra franțozilor și supt Mantua căzui rob. De-acolo trimis fiind la Gàllia, întru prinsoarea delungată, dobândii prilej a învăța carte și mai multe limbi, procopsindu-mă mai vârtos la învățătura oștenească. În urmă primii slujbă la franțozi și purtându-mă bine, în scurtă vreme ajunsăi căpitan. În urmă, cu oaste care fu trimisă la Eghipèt, m-aflai și eu. O, cu câtă bucurie făceam eu acea călătorie, socotind că acolò voi s-aflu doară cuibul strămoșilor noștri și neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, și deobște să zice cum că soiul nostru țigănesc să trage de la Eghipet și purcede din faraonii cei slăviți.

Însă, iubite Pereo! în zădar fu toată cercarea mea, că nu aflai nici o urmă de adevărați strămoșii noștri, și mă încredințai, spre mâhnirea mea, cumcă țiganii noștri și la Eghipet tot aceiaș sunt ca și pe la noi, adecă defăimați și de toți urgisiți, ce nu vor să păzească nice o rânduială sau să să îmbunătățeze cu năravuri mai polite sau să-și lumineze mintea cu învățături alese.

Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de față, s-au întâmplat pe mine o nenorocire, că trecând un glonț de tun aproape, mi-au uscat un picior ș'am rămas învalid. Deci am luat slobozie de la slujba oștenească. De-atuncia tot aici sunt, la Eghipet. Dar, crezi-mă sau ba? cu toate aceste nu-mi pociu scoate din inimă dorul țării în care m'am născut, și màcar trăesc aici în prisos de toate, totuș', spre fericirea deplin patria-mi lipsește.

Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări. Am dat în cunoștință cu mulți de ai noștri, iar' mai vârtos cu Mârza. O, să-l cunoști ce ales om e acela, și doar' unul dintru toți, care are iubire de neam și râvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vârtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut și crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiții. După cum spune el, noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată.

Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.

Drept aceasta, aducându-mi aminte de țara în care m-am născut (măcár că noao ne este máșteră), multe cântam eu delle noastre, amegind vremea în ceasurile mele mâhnicioase. Aceasta fu pricina și aceștii izvodiri poeticești, care în ce dată o pusăi la cévaș' rânduială, gândii la tine, drăguț Pereo! și hotărâi ca, de s-ar tâmpla acest făt întii născut al mieu să iasă cândva la lumină, ție să ți-l închin, pe care am cunoscut măestru cântăreț și viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!...

Priimește dară, în semnul vechii pretenii, ca un dar, pârga ostănelii mele și-ți adă aminte, în zilele tale fericite, de prietenul tău Dianeu!... Adevărat că de pe acest nume nu mă vei cunoaște, căci pribegind eu din țară, l'am schimbat, dar' ție-ți voi da cheia, ca să poți intra la taină. Eu mă chiem acum Leòn Dianeu, sau Leonáchi Dianeu (precum ști tu bine, că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaș sau Leonuț, ei zic

Leonachi ș. c.) Dar' să știi că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagrámă.

Deacă-ți vei aduce aminte de toți cunoscuții și de unul care odată trecând prin Sásréghen, unde erai atunci, te-au căutat și au împrumutat o cronică scrisă cu mâna de la tine, îndată vei ști cine sunt. Pentru aceasta și numele tău este strămutat, prin anagramă, căci am avut multe pricini la aceasta, ca să nu știe toți cine este izvoditoriul aceștii poesii și cărùi s-au închinat. Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și scriind adevărul, ai atins pe voievodul cum să cade; care de cându-i, n-au suferit neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strâns părale ca să îmbuibeze pre boieri. Doamne, când va fi să mai ajungă alt vòievod, care iubește pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cât de curând că pe tine au rădicat ceata vòievod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăiește și împute lumea!...

Scrie-m, rogu-te frate, cum vă aflați, că eu încă mă țân de ceata voastră și nu mă am lăpădat până acum; ba zioa și noaptea pentru dânsa lucru ș-ostănesc.

În cât e pentru firea aceștii alcătuiri a mele, adecă a Țiganiadei, am să-ți aduc aminte cumcă eu învățând lătinește, italienește și franțozește, întru care limbi să află poesii frumoase, m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face ș-în limba noastră, adecă cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu să poate scrie și puțini o înțăleg) cèvaș asemene; ș-am izvodit această poveste, pe care, după limba învățată, am numit poemation (adică mică alcătuire poeticească), întru care am mestecat întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să să înțăleagă și să placă. S-află întrânsa și critică, pentru a cării dreaptă înțălegere te poftesc s-adaugi oarecare luări aminte, căci știu bine că vei înțălege ce-am vrut eu să zic la multe locuri.

Iară cât privește faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost așa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant, precum vei ști tu bine; iar de țigani, că Vlad Vodă i-au armat oarecând împrotiva turcilor, scriu ș-unele cronice scrise cu mâna muntenești; însă istoria alcătuită întracest chip este ostăneala mea, ce am pus'o în stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei, în Ardeal, care întru toate să lovește cu pergamèna ce s-au aflat, nu demult, în mănăstirea Zănoaghei.

Eu socotesc că țiganii noștri sunt foarte bine zugrăviți în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofàn ce au fost de față la toate și care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde țiganii lesne vor cunoaște pe strămoșii săi. Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțălept va înțălege!...

În urmă trebue să ști, bade Pereo! cumcă aceast' operè (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao și orighinală romănească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să cheamă comicesc, adecă de râs, și de-acest feliu să află și într-alte limbi. Însuș' Omer cel vestit, moșul tuturor poeților (cântăreților în stihuri), au alcătuit Bătălia șoarecelor cu broaștele. Deci Omer este, de bună samă, începătoriul, precum aceii înaltei neasămănate poesii ce s-află în Illiada și Odiseea, așa și aceștii mai gioase, șuguitoare, a noastre. După dânsul, (în cât știu), au scris Tassòni italienește, un poemă La sèchìa rapìta, adecă Vadra răpită și, precum înțălesăi, în ceste zile, un abate Càsti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemene istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă Jivinele vorbitoare. Numai cât povestea lui nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră. Iară, să fie alcătuit cineva ceva despre țigani, n-am cetit nice într-o limbă. Doară pentru că la alte neamuri europești puțin sunt cunoscuți țiganii, și pentr' aceasta o alcătuire ca aceasta la dânșii n-ar avea haz. Dară la oamenii din țara noastră, care treesc cu țiganii și le cunosc firea, nu poate să nu fie primită o izvoditură ca aceasta, cu atâta mai vârtos, cu cât eu m-am silit, în cât era cu putință, a metahirisi multe cuvinte și voroave după gustul țigănesc, mai vârtos unde vorbesc țiganii între sine.

Cu toate aceste, dragul mieu Pereo! multe am scris acolo ce poate că la mulți nu le va plăcea, însă toate adevărate. Greu era a vicleni cronica și a scrie într-alt chip, căci din fir în păr așa găsii scris la cele doao mai sus numite cronice, iar celealalte am luat din gura Mârzii.

Cea mai de pe urmă, să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să să preceapă ce feliu de strămoși au avut și să să învețe a nu face și ei doară nebunii asemene, când s-ar tâmpla să vie cândva la o tâmplare ca aceasta. Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudând pe țigani și scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu și tot lucruri minunate bârfăsc. Dar' eu iubesc adevărul.

De-oi vedea că află priință această ostăneală a mea, vei dobândi și alte alcătuiri, însă nu de șagă, ci serioase și adevărat eroice. Fi sănătos. Dat. 18 marț, 1812. La piràmidă. În Eghipet.

Cântecu I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează, Asupra lor Urgia-întărâtă Pe Sătana, ce rău le urează, Întracea luându-ș' de drum pită, De la Flămânda pleacă voioasa Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară Cântași Vatrahomiomahia, Cântă și mie, fii bunișoară, Toate câte făcu țigănia, Când Vlad Vodă-îi dede slobozie, Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă, Un vodă-în țară ș-o stăpânie, Cum, uitându-și de viața dragă, Arme prinsără cu vitejie, Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară (Căci nu să nărăvea depreună), Toți cari-încătrò fuga luară Lăsându-și țară vodă și corună. Însă toate-aceste se făcură Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare Mai rău duh dintru toate, Sătana, Purure-în iad lăcașul său are, Focului nestins fiind el hrana, Dar' totuș', pe furiș', câteodată, Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase Urgia (precum spun) blăstămată Ce văzând cu săcuri și baroase Pe țigănimea noastră-înarmată, În tot chipul hotărî s-o strice, Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare Care pe spate-ți, cu voie bună, Toată-înțălepția de supt soare Și nebunia porți împreună, Poartă ș-aceste stihuri a mele, Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe, Eu cu mândru Solomòn oi zice: Toate-s deșerte și nebunie!... Căci numa de-acel este ferice Care pe sine-a cunoaște-începe. Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe, Sus, în văzduhul întunecos, Este-un loc (precum scrie la carte) Cărùi zic filosofii haòs, Unde neîncetata bătălie Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește, Carea nu sufere nice-un bine, Ci toate strică și desunește, Toate sfarmă, spulbără ce-i vine Înainte, ș-Urgie să chiamă, Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate, Urgia văzu pe ticăloase Gloatele țigănești înarmate Cu săcuri, ciocane și baroase; Precepând apòi ce va să fie, Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână Ca rând bun oamenii să păzască, Și temându-să ca să nu vină La cevaș' rând gloata țigănească, Gândi cum sfaturi să le strămută; Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună Încălecând, la iad să pogoară. Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă, Toate spulbără, frânge ș-oboară. Însuș' pe diavoli prinsă mirare De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială Naintea négrii mării-sale Sătanei ce cu multă pofală Stăpânește-a tartarului vale, Rădicând ia sprinceana sumeață, Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte Și de n-aș fi-întii născută ție (Când căzuși din ceriu, dacă ții minte, Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!), Necăutând că-aceasta-i a ta țară, Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă Acelui mândru Luceafăr care Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă Lumină-în ceriu viețuitoare A să scula cu războiu, odată! Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă, Adevărat! Dar sus ce să face, Pe lume, nu știi sau nu bagi samă. Nu vezi ce năpraznă vine-încoace Pe iadul tău? Eși numai, afară, Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută Ca să să puie la rânduială, Părăsându-și ciocane și laută Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală. Îi văzui sfătuind cum să-ajute Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace, Gata-i a prăpădi păgânimea... Ș-atuncia iadul tău ce va face? Unde-ți va fi slava și mărimea Că-ai scornit legea mahometană? Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

Aceste zicând, ca și curcanul Întărâtat să gânfă și iată! Toată fierea și turbat cătranul În tată-său varsă sluta fată; Iar' el, mai nu plesni de mănie Ș-abea cât putu zice: „O mie!..."

Și mai răsuflând: „Fiică iubită! Pe-aceasta te cunosc adevărată Prăsila mea: dar' fii odihnită: Acuș vei vedea că al tău tată Tot acel e, care-odinioară Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."

Urgia de-aci să-întoarsă-îndată, Iară Sătana, iute ca vântul Sau din arc slobozita săgeată, Pătrunzând în curmeziș pământul Ieși la lumea de sus, afară, În chip de fum cu vânătă pară.

Iar' după ce pământească boare Răsuflă puținel întru sine Și cevaș' i să făcu răcoare, Socoti cum ar face mai bine Ca nevăzut el toate să vază Pe unde-ajunge-a soarelui rază,

Știind el foarte bine că-afară De ceata-îngerească pânditoare Ce pregiur a toată lumea zboară, Sânt Ilie prorocul încă-are Asupra lui pază foarte bună Ș'unde-l zărește,-acolea-l detună.

Din ceste cuvioase pricine Mult nehotărât el nu rămasă, Ci formă de corb luând pe sine, Să băgă-într-o negură prea deasă Și să rădică-în aripi ușoare Păn la nuòri, aproape de soare.

Cum vulturul silit de foame, Împregiur, pretutindene zboară, Câmpuri, păduri și grădini cu poame Străbătând cu vederea, ca doară Va zări stârvuri și mortăciune Sau ceva vrednic de vânăciune,

Așa Sătana cu fața viclenită Caută de sus, nevăzut de nime, Și zărește toate-într-o clipită, Din Ochian pănă la Tătărime; Vede toți mâncătorii de pâne, Încă și pe cei cu cap de câne.

De-acolò vede nenumărată Oastea lui Mahomet cum vine, S'o robească Muntenia toată; Și văzând să bucură-întru sine, Hotărând păgânilor s-ajute În toate chipurile știute.

Vede și tabăra țigănească, Între-Alba și Flămânda-adunată, Care, după porunca domnească, Acum era și-în arme-îmbrăcată, Așteptând cea de pe-urmă poruncă, Încătro și pre-unde să se ducă.

Acolo era din țara-întreagă Strinși țiganii cu mic și cu mare, Părăsindu-și viață pribeagă Și puindu-să la noao stare, Să nu mai umble din țară-în țară, Nici să mai fie-altòra de-ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moșie Le dedusă cu ceastă-învoială, Ca de-acuma și dânșii să fie Oameni ca ș-alții cu rânduială, Iar ei mult să sfătuiea-între sine Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

O zi de sfat era și de-ast' dată, Unde toată-acuma s-adunasă Boierimea cea mai învățată, Multă făcând voroavă și deasă. În urmă Drăghici rostul deschisă Ș-acest chip cătră-adunare zisă:

„Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume, Multe pății și bune și rele, La multe privii adinsuri și glume, Dar' (vă spun drept) din toate ahele, Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă, Eu nu văzui în viața-întreagă.

Noi țiganii să-avem țărișoară!... Unde să him numa noi dă noi!... Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi? Zieu! privind la lucruri așa rare, Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...

Și ce ne mai trăbuie doar-încă Spre viețuirea fericită? Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă O gândire!-adecă ha clipită Mai dă pă urmă-a vieții mele, Căci acum a muri mi-ar hi jele!...

Eu mă tem că n-oi ajunge doară Să văd țigănimea la rând pusă. O! dulcea și draga primăvară A zâlelor mele, cum apusă!... Acum ar hi-în lume dă-a trăirea Pă chieful tău, cum te trage hirea!

Voi, tinerilor, luați aminte Ce moșul Drăghici acum vă zice: Faceți-vă bune-așezământe Și lăcuiți dăpreună-aice; Fiți purure-într-o minte ș-o voie, Mai vârtos la vreme dă nevoie.

Că, dacă nu vă veți prinde dă mână, Părtășiri iubind și-împărăchiare, Asupri-vă-va limbă străină Și veți hi periți fără scăpare, Nice veți mai face-un neam pă lume, Ci veți hi fără țară și nume.

Ba veți hi cum furăt păn-acum, Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!... Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum... Să hie țara cât dă săracă, Dulce-i când poate cineva zice: Asta-i țara mea, eu-s dă aice!..."

De-aci Goleman luă cuvântul Și le sfătui pre larg și tare, Întii, ca să-și împartă pământul, Ca tot însul din vreme să-l are, Să-ș' poată face mălaiu și pâine, S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.

„Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine (Zicea el) să numim astă țară Cu nume nou, păcum să cuvine, Făcând ș-o rânduială-adevară, Noi între noi, cării toți să hie Supuși, întru d-alba țigănie?

Că fără dă rând nu-i nice-un bine! Căsi apoi să ne facem și mese, Cum au ș-alaltre neamuri vecine; Să ședem cu-a noastre jupânese La cumândări, zăâfèturi ș-ospețe, Închinând cu păhărele-istețe."

Iară Mircea de-altă parte zise: „Fraților! Mie nu mi să pare Că-aveți voi mințile-așa deschise, Ca să faceți vreo bună-așezare Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu V-oi spune pă scurt sfatul mieu.

Să púnem nește oameni aleși, Care-înțăleg puținel și carte, Oameni întregi la minte, direși, Ahești sfătuindu-să de-o parte Și sămnându-și toate pă-o hârtie, Cum or afla ei, așa să hie."

Însă Burda n-așteptă să zică Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă) Pănă cându-ți vorbi tot nimică? Mămăligă, măi! brânză și clisă! Dă-aheste vă sfătuiți nainte, Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.

Când om avea ce mânca și bere, Lesne-om sfătui noi și dă-ahele. Așa zic; asta-i a mea părere!... Când nu-i ce roade între măsele, Atuncia, zieu, nimica nu-ți ajută, De-ai ceti măcar și cărți o sută!..."

Întracea să rădică cu ciudă Cucavel, făcătoriu de ciure: (Strâgând) „Voi faceți dân iarbă crudă Grâu, dân toporâște săcure!... Hoho! nu vă răpeziți așa tare, Că nu sunt toate, păcum vă pare!...

Au doară știți voi dân ce pricină Vodă-așa v-armă dă minunat? Cine știe ce limbă păgână Doar' asupra lui iar' s-au sculat; Armele-aheste nu-s cobe bună; Sau încai trebile-așa nu sună".

„Eh! ce ne pasă d'ahele toate (Grăi Boroș' mândru cu măhnire); Au n'am nimeri noi ș-a ne bate Ș'în război adins a hărțuire?... Noi încă-avem câte doao mâini, Inimă-în sân și duh în plumâni!

Eu gândesc că ha mai grea tâmplare Care poate să ne tâmpineze Ar hi când să se scoale nescare Vrăjmași, ca țara să ne prădeze, Ș'am fi sâliți s-oștim și noi doară, Apărându-ne iubita țară.

Dar' ș-atunci n-ar hi cu cale Să ne temem fără de măsură, Căci nici noi suntem nește dârdale Sau ha dă pă-urmă lăpădătură, Ca să nu cutezăm a sta-în față Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneață."

Goleman era să măi înceapă A grăire, și de-abea cât zisă: „Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..." Când Satana care-aci sosisă Desbrăcând negura-întunecată, În chip de corb la țigani s-arată.

Și vrând să le facă-o nătărie, Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată, Câteva ori, ca ș-o ciocârlie, Purure cântând cha! câr! și iată, Bietului Goleman, ce pe iarbă Șezând ura, să cufuri-în barbă!...

Și tot croncănind, de-acolea mearsă, Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie, Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă Tocma-într-a capului găvălie, Cât corbul căzu mort, iar' Sătana Fugi zberând ș-astupându-și rana.

De-această-arătare minunată, La toată-adunarea căzu greață. Toți să mira cu gura căscată Și de frică toți albisă-în față, Iar' ștergându-ș' barba Goleman Sudui de mamă pe croncan.

Nime nu grăia, ci câteodată Ochii-ș mai învolbea cătră stele, Păn' ce Drăghici după o bucată De vreme, suspinând cu jele (Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă Să nu cază pă noi vo năpastă.

Auzit-am (și țân minte)-odată De la dada, Dumnezieu să-l ierte, Că mare nevoie va să pată Ahăla și greu va să se certe Asupra căruia corbul zboară. Sau croncănind să spurcă doară.

Păntru-ahaia vă luați aminte Ca nu pentru nește lucruri doară Dă care vă sfătuiați maiânte Lui Guladel bine să nu-i pară, Și prin hastă-arătare cerească Va dă primejde să vă ferească."

Drăghici era pă vremile-acele Cel mai bătrân din cetele toate, Și prorocea când bune, când rele, Cum să tâmpla-în țară și prin sate. Toți pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare Asculta, cu multă-încredințare.

Dar' atunci Neagul, căci avea fire De-a grăi bagiocuri câteodată, La Drăghici cu ciudoasă zâmbire Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată, Badeo Drăghici, de-a proroci rele Ș'a ne mai descânta dintru ele.

Ahaia știm și noi fără >de< tine, Cùm că hălùi pă-a cui creștet șede Un corb sau cioară nu-i merge bine!... Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede Cumcă noroc va să ne tâlnească, Căci corbu-i pasere țigănească."

Așa țiganii cu traista plină Întră-Alba și Flămânda mâind, Sfătuiea din prânz pănă în cină. Toți spunea părerea sa pe rând, Iar' când era-în urmă, la fârșit, Rămânea lucru nehotărât.

Dar' întracea poruncă le vine Ca toți cât mai curând să să gate. Cetele să fie pănă mâine Dimineață, toate bine-armate. Pe lângă-aceasta, multe-încărcate Sosiră și carră cu bucate.

A doao zi, când răsărea soare, Vodă cu căpitanii de frunte Întracolò mearsă la prăâmblare, Unde prin corturi negre mărunte Țiganii, ca și broaștele-în baltă, Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.

Atunci porunci cât mai îndată Cei armați să iasă la priveală Cu toți, ș-apoi ceată de ceată, În paradă și cu rânduială Să treacă ca și gata de cale Pe denaintea mării-sale.

O, musă! rogu-te de-astă dată Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte, Ca să pociu cânta cum înarmată Țigănimea purceasă nainte Cătră-Inimoasa cu vitejie, Vrednic lucru ca lumea să-l știe.

Întâi, dară, dintru toți purceasă Ceata lui Goleman vestită; Toți ciurari și feciori de acasă, Vai de-acela care-i întărâtă!... Trei sute era ei pe-îndelete, Afară de prunci, muieri și fete.

Armele lor cele mai cumplite Era furce și rude de șatră, La vârv cu fierr ager țintuite; Cu cestea-îndată trântea de vatră Pe vrăjmaș de-aproape și de parte. Acolò să vezi capete sparte!

Steagul! de mânză codalbă-o piele Le era, de-un părâng aninată, Pe care sta, cu roșii petele, O veșcă de ciur sus îndreptată. Cânta de marș în cimpoi foite, Bătând în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voievod mare? Goleman voinicul! Oh, acela, De nu-l va prăpădi vo tâmplare, Nu va bate el în zădar lela, Nice va zăcea prăvălit pă spate Când i s-or fârși-în traistă bucate.

După-acește veniră nainte Armați ș-în rânduri tocmite bine, Argintarii, de-inele și țânte Făcători, doao sute. Dar' cine Îi duce și le este povață? Tânăr Parpangel și mândru la față.

Acesta purcede-în dreaptă spiță Din craiu Jundadel a cărui mare Și preste toți înălțată viță Tocma de-unde soarele răsare, Cu soarele-împreună răsărisă. Precum cronica ciorască scrisă.

Tot dintr-aceaiaș viță nălțată, (Păn' au stat întregă-împărăția Țiganilor) pogorârea din tată Pe fii, schiptru și nalta domnie Păn' la craiu Jundadel pe care Lipsi de tron Cinghișhan cal mare.

Fost-au de când lumea stă-îm picioare Multe neamuri slăvite-odinioară, Viteze ș-altor poruncitoare, A căror nepoți acum de-ocară Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară, De nu vom băga samă de țară.

Ian' căutați la țigănescul soiu Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el De cătră toți să-împinge-în gunoiu; Dară când trăia craiu Jundadel Și stăpânea-în India bogată, Vița lor era mult luminată.

A lor preste toți nalt împărat Să numea-în ferman a lunii frate Și-a soarelui fiiu pre luminat; Iar' lui să-închina nenumărate Noroade, țări, crai și mari ostroave. Aceste nu-s deșerte voroave!

Parpangel de pe moș să născusă Din cea mai frumoasă țiitoare A lui Jundadel; așa să dusă Apoi strălucind raza de soare Păn' la dânsu; și care nu crede, Caute la el, că-în față i-o vede.

Era nalt și ghizdav la făptură, Bun lăutariu, pre bun cântăreț; La toate faptele cu măsură, Iară de-inele meșter ales. Acest chip era voievodul mare A zlătarilor mergând călare.

Iară după dânsul, tot alese Șireaguri din sângura lui ceată Să ducea,-într-un rând tot câte șese, Căror urma ceailaltă gloată În pielcuța goală-golișoară Și scripind de neagră ca ș-o cioară.

Cei într-armați avea buzdugane De-aramă și nește lungi cuțite, Toți oameni nalți și groș' în ciolane, Cu păr îmburzit, barbe sperlite; Haine-avea lungi, scurte ș- învârstate, Unii fără mâneci, alții rupte-în spate.

În loc de steag purta ei o cioară De-argint, cu penele rășchierate Întracel chip, cât gândeai că zboară Plesnind în arepi cu-aur suflate. Músică făcea cu drâmboaie, Zdrâncănind clopoței de cioáie.

A treia, cu pasuri măsurate, Căldărarii mari de stat să-iviră; Toți căciulați, cu barbe-afumate. De tăria lor lumea să miră, Taie-în arămuri ca și-în șindile Și rabdă foame câte trii zile.

Armătura lor era ciocane Ferecate; toți erau călare. Dar unde mă tragi, o, Bălăbane, Ducătoriul acestòr, pre tare? De-asculta țigănia de tine, Era de dânsa cu mult mai bine!...

Ei încă după-al său steag urmează, Ce era de-aramă-o tipsioară Strălucind în toate părți cu raze, Ca și soarele de primăvară. Marș sufla-în trâmbiță răgitoare Ș'în loc de dobă, bătea-în căldare.

A patra venind să văzură Fierarii cu ale sale baroase, Arzătorii de cărbuni și zgură. Înarmați era ei și cu coase Pe nește druguri lungi îndreptate Și-în chipul lăncilor ferecate.

Ducul lor era Drăghici cu minte Carele multe veacuri văzusă Și totuș' din gură nici un dinte Încă pănă-atuncea nu-i căzusă; Acum ținea el a șeptea muiere Și totuș' să sâmțea la putere.

Trei sute de-armați număra ceata, Pedestrime-aleasă! Fieșcare Mergea voios și de războiu gata. Purta cu sine și de vânzare Seceri, cuțite, foarfece, zale Și nu le lipsea numa parale.

Cinghia lor mergea înaintea, Ce era de clopote și chimvale. Steag era tigaie de plăcinte Împodobită în jur cu zale Mărunte, de-oțăl și sclipitoare, Aninată pe-o lungă frigare.

Sosiră-apoi în șireaguri groase Lingurarii cu săcuri pe spate, Toți bine-îmbrăcați, cu barbe rase, De-a brâuri purtând nește bărzi late Ce toate soiuri de lemne taie, Arme pre bune și de bătaie.

Povața lor și vrednicul jude Era iubitoriul de dreptate Neagul ce numai de-o parte-aude. Și-i cel mai bun meșter de covate, De scafe, cauce, linguri, tăiere, Hâmbare, răváre și cuiere.

Horiul lor în fluiere și triște Cânta, lin tocănind pe-o covată, Cât putea sâmțirile să miște Fieșcui. Iară de steag, o lopată Prelungă-avea și cu dăscălie Făcută de maistor Pintilie.

Dar' cine-m va spune cum să cade Ceata slăvită care-acum vine! Musă ș-Apolloane, drăguț bade, Șoptește-mi vorbe și graiuri line, Că fără de-a ta dulce-însuflare Poetul haz și priință n-are.

Acești>a< era (pre limba curată Grăind) aurari, cea mai aleasă, Ordine din țigănia toată. Acestòr' nici de vodă le pasă, Când ploao la munți și pot să spele Aurul din apă, prin vălcele.

Avea la dreapta sulițe lunge Și nește săbii de-a stânga scurte. Care știa cum sulița-împunge, Cum de sabie trupul amurte, Acela trebuia să-aibă frică Și groază de-astă ceată voinică.

Steagul o suliță era, toată De-aur, cu codorâște văpsită Și cu fluturi de-argint învrâstată. Iar' orhestra, bine rânduită, Cânta marș în diple ș-alăúte Bătând în dobe-anume făcute.

Iară pe dânșii cu fală duce Tandaler inimosul, de care Nu cuteza nime să să-apuce, Așa era de harnic și tare. Spun că nu cunoștea nici o spaimă, Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.

Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate Mergea lăieții, goleții droaie, Mâncători zădarnici de bucate, Înarmați cu măciuci și cu maie; Muierile cu prunci mici în spate, De tot goale sau de jumătate.

Corcodèl pe dânși avea poruncă Să povățuiască-în rânduială, Corcodel care cu bobi aruncă Și cu vrăjituri oameni înșală. Ori cine ce va fura el știe, Spuindu-i dracu din răspântie.

Iară steagul era, după care Să ducea gloata de mortăciune Și de toate stârvuri mâncătoare O tearfă-aninată pe-o prăjină. Marșul sună-în cornuri mugătoare, Toți lolăindu-să-în gura mare.

După ce toți în giur s-așezară Rânduindu-să ca ș-o cunună Lăudă principiul adevară Ascultarea lor și voia bună; Apoi tare le dete poruncă Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.

Toate ce pănă-acum să cântară, Într-o vechie foarte pergamină S-află,-în mănăstirea de la Cioara, Și pot avea credință deplină, Fiind că să cetesc și-în hârțoaga Din mănăstirea de la Zănoaga.

Cartea din Cioara nu spune-aice Mai multe, iar cea din Zănoagă Mai adauge-încă (prin un „să zice") Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă, Care el cu cea tâmplare zisă, Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

„Vitează eghipteană rămășiță! De faraoni viță strălucită, Din vechi iroi tânără mlădiță! O, mândră țigănie cernită, Ascultă, ca să ții bine-aminte Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ț-am dat pământuri ș-olate, Împărțitu-ț-am arme voinice Precum și tot feliul de bucate, Vrând ca odată să să rădice Și neamul tău dintru mișelie, De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca și țăranii Ceialalți în mândra Muntenie Veți fi socotiți și voi țiganii, Dacă veți arăta hărnicie, Apărând țara cum să cuvine De turci sau alte limbe străine!...

Între Bărbătești ș-între-Inimoasa Este-un sat, care Spăteni să chiamă. Acolo va fi nespărioasa Tabăra voastră, băgând de samă De-a face toate câte domnească Măria-mea va să-i poruncească."

Atunci, într-o gură gloata zisă: „Mulțămim foarte mării-tale, Mai vârtos pentru mălaiu și clisă. Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale! Să dee pă-a noastră țigănie, I-om sătura noi dă bătălie."

Iar' apucând Gogoman voroava, „Luminate doamne!-În țara toată (Zisă) știm că ț-au răzbătut slava Și nu este cineva să poată Călca porunca mării-tale, Ba nici pe dreptate să te-înșale.

Dar (să ierți măria-ta!) să zice Că-ar hi dă tâlhari căile pline. Noi n-am vrea să-avem cu dânșii price, Ci-am trăi cu toată lumea bine! Deci ne temem să nu ne-asuprească Cumva pă drum laia tâlhărească!...

Rugăm dar pă măria-sa foarte Ca să ne deie pă drum vo pază, Ori oșteni ce n-au frică de moarte Sau și haiduci cu groaznice-obrază, Ca la primejdie să ne-ajute; Dă-ar hi măcar numa doao sute!"

La această cerere minunată Vlad zâmbind zisă: „N-aveți teamă! Orice laie tâlhărească-armată Să deie pe voi; numa luați samă Să n-arătați că cum v-ar fi frică Și-ți vedea că nu vă-o face nimică".

Aceste zicând vodă purceasă Lăsând pe țigani porniți în cale De la Flămânda cătr' Inimoasa, După porunca mării-sale. Pănă-aici cartea Zănoaghei spune Ce-în alte cronici nu să pune;

Iară cele ce de-acum urmează, Într-un chip s-află-în cărțile toate, Și fieș'care poate să crează Cestor întâmplări adevărate Ce să vor spune de-acum nainte, De nu cumva toată cartea minte.

Cântecul a II

Țiganii trimit la Vlad solie, Să le scurte cale delungată. Dar', întracea, cum pe dăscălie Trebuiește-a să-arma ș-a să bate Sfătuiesc. Pe Romica răpește Cel rău, iar Parpangel pribegește.

Grija țiganilor cea mai mare Acum răzăma toată-în bucate, A rămânea-înapoi fieșcare Să sâlea, lângă cele-încărcate Carră cu mâncări, iar la-împărțală Era multă sfadă și cârteală.

Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale, Căci pe nemâncat nu putea merge, Zâcând că l-e greață cu rânze goale Să trapede-atâta și s-alerge!... Când era sătui, punea pricină Că le-ar fi rău și făcea hodină.

Așa făcând, abea câte-o millă Călătorea pe zi, păn' ce-odată Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă (Era-într-o zi pe-hodină-așezată): „Pasă! (grăi) strigă să să-adune Vóievozii și fețele bătrâne,

Că bune lucruri eu am și multe De-a le zice-în puține cuvinte, Dacă-or voi doară să mă-asculte; Și m-or asculta, de au minte!..." Ciurilă-îndată mearsă de-acia Și strigă-întru toată țigănia:

„Tot omul s-audă și să știe!... Că moșul Drăghici să strig mă mână, Ca tot îns' la cortul lui să vie, Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână, Căci premulte are să vă zică, Dar' veniți, curând, f...l în tică".

Cum s-auzi aceasta-în țigănie, La bătrânul Drăghici iaca vine Și să-adună murga boierie Cu fețele cele mai bătrâne. Iar' după ce toți în giur stătură, Întracesta chip moșneagul ură:

„Voi, bărbați buni! și-oameni de-omenie!... Dă mult am vrut să vă-aduc aminte Dă hele ce-îmblă pân cuget mie. Ori cum lucrurile să vă-alinte, Totuș' pare că-ar hi mai cu trabă Să călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ți îmbla durmind pă cale Cum voi ați făcut-o păn' aice; Nu-împliniți voia mării-sale. Dăci caută-a vă teme dă cerbice! Și vai noao! de cumva-ar înțălege Vodă că voi durmiți zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe (Necăutând că Drăghici nu gătasă Cu zisul): „Toți carii vreu să crepe Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă; Dar' eu n-oi merge dă-a nădușita, De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.

Dar, dă vreți a face cum voi spune, Să știți că vom nimeri mai bine. S-arătăm adecă în plecăciune Domnii, ca să nu ne mai mâne De-acum așa departe și iute, Sau încai drumul să ne mai scurte.

Să trimeată vodă pe-un vechil Care să-așeze ca să nu hie Pănă la Spăteni mai mult de-un mil; Apoi să ne deie slobozie Dă-a face trii hodini câte-odată!..." Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată: „Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..." De-aci toată mulțimea-adunată Lăudă sfat și vorbele sfinte, Și cu toții-împreună-așezară Solii să pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră, După-a lui Drăghici bună părere, Întracea să meargă câte-o țâră, Dar', ca să poată mai cu plăcere Călători țiganele gloate, Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înțelepțește Cumcă gloata sâlită de foame Va căuta să meargă bărbătește, Ca flămând pântece să-ș întrame. Ce nu face-un sfat bun câteodată!... Ferește de rău o țară toată!...

Îndată și numita solie Purceasă, ce fu din doao fețe Cele mai harnice-în țigănie, La cuvinte și gânduri istețe: Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă. Altul Găvan, cântăreț în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime Încă mai șezu la sfat, s-aleagă Ce-ar fi mai bun pentru țigănime Și-în ce chip trebile să-ș' direagă, Că-acum îș băgasă-în cap să-ș facă Tocmeală în țigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată, Vrând și el sfatul bun să-ș' arete, Așa grăi, șezând pe-o covată: „Îmi pare că voi pre pe-îndelete Și făr' nice-o grijă faceți drum, Și doară nice știți de ce? și cum?

Însă eu așa gândii în mine, Că pănă vom merge mai dăparte, Aici să ne-armăm cum să cuvine, Că nu să știe dân care parte Vrăjmașul vine, ș-e dă-a să teme Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toți hăi călare Naintea taberii să purceadă Armați, căutând oare dân care Lature turcii taie și pradă; Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare S-alerge dându-ne înștiințare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă, Văzând că vin asupra dâncoace, Să-apucăm fuga ha sănătoasă Încolo și să mérgem în pace Pănă când ne vor purta picioare, Numa să scăpăm de la strâmtoare."

Răzvan fierrariul încă să scoală Și-într-acest chip rostul său deschide: „Bine să zice: la fala goală Traista-i ușoară!... Zieu că-i de-a râde Cum Bălăban a fugi ne-învață, După ce ne armă cu gura-îndrăzneață.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie Dece să purtăm atâta pază Ca doară turcii să nu ne taie? La ce să-apucăm arma vitează, Când făr' arme ca fără povară Fuga este cu mult mai ușoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere Nu este fără sau a te bate Pentru țară, copii și muiere, Cum și pentru dragile bucate, Sau aruncându-ți arme necrunte A fugi gol-golișor la munte."

Răzvan era să mai zică, Dar' Vlaicu lingurariu începe A râde și glasul său rădică: „Eu nice-într-un chip nu pociu precepe Ce să-învârtește voao pân minte, Ca când ați avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie Turcii, și iacă-unii că să gată Dă fugă cu mare vitejie, Iar' alții să cocoresc îndată Și vor să taie-într'înșii ca-în clisă Gândire-ai că și-unii ș-alții visă.

În ce chip am venit pănă-aice, Așa să mergem dar' și dă-acie, Iar' dă ni s-ar pune doar' în price Cineva pă drum, cu vrăjmășie, Totdăuna-are să să păzască Răgula noastră țigănească,

Adecă fruntea hălui mai tare Să plecăm cu multă rugăminte (De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare). Iară când cu năvală herbinte Ar da pă noi o mai slabă laie, Atunci să stăm și noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putință Dă-a scăpa ș-a să-împăca cu buna... Căci, după-a mea dreaptă socotință, Viața noastră-i numai una, Care dă-o pierzi fără trabă-o dată, Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."

„Să mă bată Dumnezieu, că bine O nimeriși, Vlaice!... (barba sură Ștergându-și Gogu zise) Dar' cine Este-așa dă nebun fără măsură, Să să bage-în foc dă viu, și doară Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care Să scoală și dă războiu să gată Asupra hălor dă preste mare, Pă cari n-au văzut niceodată, Apoi pă-acei ucide și strică Cari lui nu i-au făcut nimică.

Dăci nice eu văd vreo pricină Ca să ne batem noi întradins Și să ne-ucidem fără dă vină; Dar', fiindcă-odată-armele-am prins, Să le ținem numa dă-o tâmplare, Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmașului încài dă parte Să ne putem născocorî-întrânse Noi încă cevaș dă-a noastră parte. Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse, Căci acolo n-ar hi mai mult șagă, Și-ar pieri doar țigănia-întreagă.

Numa ș-altă-încă règulă bună Țigănească-am să vă-aduc aminte: Ca să călătorim totdăună Aproape dă păduri, că nu minte Zisa vechie: „fuga-i rușinoasă, Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăst>a< chip, văzând noi dăparte Că vrăjmașul vine cu putere, Apucând tufa, scăpăm dă moarte, Iar' pă câmp (după a mea părere), Ca un iepure fuga dă-ai întinde, Totuși iuții gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu și el atunci Ș-aduse-aminte de graiu și zise: „Dar cum?... Voi uitarăți dă porunci Și dă hele ce Vlad Vodă scrise?... Socotind c-eți umbla cum vă place Dă capu vostru-încolea și-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare Nu sunteți mai mult, ci lăudată Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare Vă dete și v-armă dă-astă dată. Dăci trebue-a ne lua sama bine Ca să nu pățim cumva rușine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în față, Că-așa fără nice-o rânduială Nu putem nici pănă demineață Rămânea. Ce duh pă voi vă-înșală!... Cât e zioa gura nu vă tace, Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă ați luat armele-odată Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde; Căci arma nu este voao dată Ca pă mălaiu doar>ă< să-o puteți vinde Sau să tăiați numa căpățâne Dă curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare Tânăr Boroșmândru luă graiul Și zise: „Fraților! Mie-m' pare Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul, N-ar împunge; ghimpul dară face Firea lui cea dârză și pungace.

Arma la om este ca țăpușa La scaiu; dă-ahaia-armatul arată Cu-îndrăzneală fiecărui ușa Și-e totdăuna dă război gata; Iar' acum, ahăl tare să ține Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi dă-armătură bună Să ne grijim cât mai dăgrabă. Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie? Ș-aflu așa c-ar putea să fie:

Ca fiește care dintre noi Să fie cu totul ferrecat, Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu, Ca să n-aibă teamă dă tăiat Sau pușcat, nici frică dă moarte, Ci tot vitejește să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar și mai bine Să ne putem face toți legați, Ca vitejii dân zile bătrâne, Cari dă multe ori și ne armați Aflându-să-în mijloc dă războaie Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură În zioa dă-azi nu să poată face Fără numa prin fermecătură, Care-acum dă multă vreme-încoace Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde În hierr, dă la cap pân' în picioare. Așa, cu vrăjmașul noi oriunde Vom sta fără frică la strâmtoare, Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos, Eu taiu în carnea lui ș-în os.

Oastea noastră așa-purure-întreagă Va rămânea și nebiruită. Așa facă cui viața e dragă, Și va scăpa dă moartea urâtă. Numai cât, lângă ahaia Trebuie ș-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac Alții războiul, numa cu-o mână Lăsând alantră mână dă brac Ci după-orânduială mai bună Trăbuie cu amândoao dă-odată Țigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă O sabie bună-în mâna dreaptă, Iar' în stânga-o suliță cu trabă, Ca sosind cu vrăjmașul la faptă, Cu sulița să-împungă, s-oboară, Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi și s-aibă fiește care Un laț dă fune pe lângă sâne, Ca, când s-ar ostăni foarte tare, Să-l arunce-între-oștile străine, Și-apucând pe-unul să-l târnosască Pănă la tabăra țigănească.

Cum vă place dar a mea părere Și dă-aveți ei împrotivă-a zice?..." Dragomir atunci arătă vrere De-a grăi doară ceva de price, Și să grăiască gura-și deschisă, Dar' apoi iară tăcu și râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată, Dondul lingurariu, și el zisă (Barbă netezându-și afumată): „Boroșmândru taie-în turci ca-în clisă, Ba târnosi pe unul ș-acasă Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraților, sfatul ahăl și toate Ce vorbiți voi n-ajung o zală. Ce ni-s dă folos atâte înarmate!... Eu știu o mai bună rânduială, După care noi pă dăscălie Putem să facem și bătălie

Adecă,-împrejur dă țigănie Să ne săpăm nește gropi afunde, Ca venind turcii cu răpezie Să cază-în iele și să să-afunde Unul după-alaltul, toți grămadă, Ca și lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite Cu frunzare, paie și nuiele, Numadăcât să cază-oborâte, Când ar călca cineva pă ele. Și vă-încredințăz, dă bună samă, Că n'om avea-în țigănie teamă."

Atuncea și Tandaler să scoală Grăind: „Ș-asta tu chiemi bătălie, Dondule, când tu șezând în poală La muiere, vrăjmașul să-ți vie Orbiș', căzând în gropile tale? Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare, Iacă Zăgan ursariul aleargă Într-un suflet la neagră-adunare, Ce era pe o șèștină largă, Și sosând abea putu să zică: „Vaileo! vaileo, că nu știți nimica!"...

Obosit cu fața spăimântată, Abea răsuflând, gura căscasă Să spuie tâmplarea-înfricoșată, Dară-în gâtlej ș-atunci îi rămasă Cuvânt, și-abea cât zise: "Romica!... Au, vaileo! că voi nu știți nimica!...

Întracea căutând gloata murgie Sta cu gura de-o palmă căscată, Neștiind ce feliu de mișelie De-a le mai spune-ursariul să gată, Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare Așa spusă jelnica tâmplare:

„Oh! (strigă el) voi nu știți nimica, Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!... Váileò că vi s'au răpit Romica Lui Goleman, Romica frumoasă!" Asta-auzind, ca și muți stătură, Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulți după-acea să sculară Și-adunarea era să să spargă, Când sumețul Tandaler în poară Să puse zicând: „Lăsați să meargă Pă hăi căror dă dânsa le pasă, Ce-avem noi cu Romica frumoasă?

Fugit-a hi, doar cine știe Cu ce feliu dă flecău, păntru care Dor va fi sâmțind și libovie, Dar noao pentru-o fată fugare Nu să cade-a lăsa lucru-n doao, Așa grăiește Tandaler voao!..."

„Ba latră Tandaler ca ș-un câne" (Tânăr Parpangel atunce zisă). „Un fleac ș-om dă nimic el rămâne Pănă va dovedi cele zise." Aceste zicând, cu buzduganul Amenință mănios țiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete În cumpănă, ce-ar avea să facă: Ori să-i răspunză, sau să-i arete Cu fapta, decât prin vorbă sacă, Zlătariului, că n-are dreptate, Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulți alții l-opriră De nu putu la cela pătrunde, Dar' nice lui Parpangel slăbiră Coardele văzând că nu-i răspunde Vrăjmașul, ci spre dânsul aleargă Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ș-îi făcea capul tot bucățele Cu greu buzduganul său de-aramă, De nu-l sprijineai tu, Viorele, Care bine băgaseși de samă Că Parpangel să gată să deie Și-l opriș ținându-l de minteie.

Apoi mai mulți de-o parte ș-alaltă Mestecându-să-abea-i despărțiră, Că, de nu, doară sângele baltă Curgea ș-unul pe-alt făcea tot țirră, Însă măcar că-osăbiți stătură, A sudui nu-înceta din gură.

„Așteaptă, tâlhariule dă câine, Așa n-ei scăpa tu totdăună." Strigă Tandaler, pe care ține Bratul, Danciul și mai mulți împreună; Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace, Cioroiule, dacă moartea-ți place!"

Așa, dintr-o micșoară scânteie, O mare să scornea bobătaie; Pentru-o tânără mândră femeie Era doi viteji mai să să taie! Însă zlătariu-ș adusă-aminte De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică Precum ar fi dus cineva-în silă; Deci, nezicând nimărui nimică, Gândi să meargă după copilă, Apoi aflând-o să-întoarcă iară Și să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată S-apucasă acum și de piică, Pentru-a lui Goleman mândră fată. Cesta zicea că buna Romică Este-a lui, cela-a lui. După-îndată Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul să dăpărară, Neputând unul pe-alt să supună Sau la pământ oarecum s-oboară, Dederă-a să prici depreună Care-întii (de voie, nu de frică!) Trebuie să-și ia mâna din piică...

„Lasă-mă dă păr" (striga Păpară). „Lasă tu-întii", zicea Ganafir, Cela „ba tu", cesta „ba tu", iară Zâcând tot îș smugea câte-un fir. Păn' ce după lungă dăpărată Amândoi să lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată În toată tabăra mai frumoasă, Fată-în păr și-încă nemăritată, Parpangel în taină-o încredințasă, Și cât mai curund cununie, Și fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră Era vestit din zile bătrâne Un codru (precum să zicea prin sate) Lăcuit numa de mândre zâne, Ce să zic măestre și frumoase, Cele tari, ba și cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară Pănă târziu cătră miazănoapte; Prin văzduh cântând joacă și zboară Și-osăbite pricinuiesc fapte, De puțini văzute sau de nime, Precum s-au pomenit din vechime.

Mulți povestea c-acolo s-arată Năluci, ce spárie și-înfioară Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată, Ori că nu mai nemerește-afară, Ori, deși esse, totuș' or'câtă Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită Ce Sătana de curând zidisă, Cu gândul ca să bage-în ispită Pre toți vitejii creștinești și să Facă ca,-întru dezmierdări ș-ospețe Petrecând, de-arme să să dezvețe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere Și să-l deie turcilor pe mână, Căci, după-a lui gubávă părere Era turceasca lege păgână Din ce din ce mai mare să crească Și să să stângă cea creștinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă, Prin osăbite tâmplări ciudate Cei mai viteji voinici s-adunasă; Uitându-și de sine și de toate, O desmierdată ducea viață Fără grijă, supărări și greață.

Inima ce le poftea, de toate Avea ei în cea curte măiastră: Tot feliu de beuturi și bucate, Vășmânturi cu pòrfiră și lastră, Casele domnește împodobite Ș'ori ce poate-ochi omenești s-învite.

Tinere și frumușele-argate După gust: oachieșe, nierioare, În urșinìc și mătasă-îmbrăcate Era voinicilor slujitoare, Ibovnice și dragi soțioare, Fără pismă, sfadă și mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă, Dănțuind la cântare de laută; Iar' coleà, pe divan de mătasă, Alta zăreai șezând ce nu caută La cei alalți, numa între sine Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd și șuguiesc o parte, Colea sărutând să strâng în brață, Iar' alții caută și mai departe Și, ca când n-ar fi nime de față, Fără de nunu mare fac nuntă Ș-aduc lui Amor jârtvă necruntă.

Mai la mulți tineri țigani plăcusă, Deci învălind'o-într-o neagră ceață, O răpi din tabără ș-o dusă Tocma-întracea curte-a lui vrăjită, Din afară cu totul aurită.

Acest lucru pre gloata murgie Umplusă de jele și de frică. Dar', o tinăr Parpangele, ție Nu-ți mai tihnește-în lume nimică Și te mistuiești cu jele ascunsă De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ș-afară Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave, Bietu-ș' căută pierduta fecioară, Slăbindu-i picioarele cimpave, În urmă, de dor și jele mare, Să trânti gios și vru să să-omoare.

„Ai! ursită neagră și păgână! (Strigă cu lacrime și duroare!) Cum de-mi răpiș' tu iubita zână! Ah! cum întunecași al mieu soare! Iar', dă-mi iai a traiului dulceață, Pentru ce- mi cruți ahastă viață?

O! mie ca sufletul Romică, Dragă, neasămănată copilă! Dă mursa proaspătă mai dulcică, Decât o turturea mai cu milă, Decât o mielușică mai blândă, Mai netedă și mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară, Mai dragă decât vremea sărină, Mai lúcedă dă steaua dă sară! Deh! vină-m o, drag suflete! Vină, Dulce Romică, și bunișoară, Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ș' făcea moarte Să fie-avut un cuțit la sine, Însă tabăra era departe, Și-în pregiur nu era nici un spine Să să-împungă, nici apă sau groapă, Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi șoptești, musă, în urechie!... Cântecul doară să-m fârșesc? Însă Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!... Cum căpăstru și zebele frânsă, Niceî vra de poposit să știe, Nici s-abată-în d-alba țigănie?

Apoi ști cum Parpangel rămasă Sângur-sângurel în cea pădure, Plângându-și pe Romica frumoasă, De piatră-ar fi care să să-îndure A-l lăsa de jaf sau a nu spune De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli și plânsă, În zădar moartea chiemând amară, Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă Și să sculă la drumul său iară. Și cu lăuta de-a susuoară Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el și cată, Căci în drum pe nime nu tâlnește; Și măcar poposind câteodată, În toate laturile privește, Totuș' nu vede-omenească viță, Ba nice vită, câne sau mâță.

Iară el tot trapădă nainte Pă drumul care-întii apucasă, Păn' ce-are clisă-în traista cu ținte, Dar, când merindea fârși de-acasă, Atunci întii băgă el de samă Că e greu a trăi fără zamă

Și cumcă măcar ce viteaz mare Cu foamea nu poate să să bată. De unde scoasă-o dovadă tare, Că nu oastea cea mai bine-armată, Însă mai vârtos hrana cea bună Bate pre nepreten totdeună.

Dar' este-un feliu de lucru nemare, Cui latinii zic casus fortitus, Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare Și nu să știe, de zios au de sus Ivindu-să-aòrea-într-o minută, Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta și zlătariului nost, Neașteptată-ajutorință dede; Căci acum i să-urâsă cu post Și iaca nimeri, cine-ar crede! La o curte-în mijloc de pădure, Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă Și de călători amegitoare; El gândea că merge drept pe-aleasă Cărare și pe-a sale picioare, Dar' a iadului năluci îl poartă Și-l pun tocma supt a curții poartă.

Știind el că cântărețul bun Pretutindene-e primit în țară, Mearsă drept la poartă (precum spun) Și dede portarului bună sară, Iar' cela văzând că e lăutaș, Grăi: „Bine-ai venit țigănaș!...

Tocma ne lipsește-unul ca tine, Ian' pasă numa sus în polată Și să ști că vei fi primit bine!" Iar' el n-așteptă multă-îmbiată; Ci-în grabă drept acolo să duse, Unde cela-i arătă și-i spusă.

„Ei! bre, bre! bine-ai venit țigane!..." „Bine-am găsit, coconașilor!..." Așa răsunară-îmbele strane. „De mult de un lăutariu aveam dor", Adausără coconașii care Acolo făcea chief ș-ospătare.

Țiganul văzând mesele pline Cu mâncări își linge buze-ades Ș-ochii-înfipți tot la bucate ține. În urmă le spune pe-înțeles Cumcă de ieri sară n-au mâncat Și limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie De mâncat și de beut, cât va cere. Sărac Parpangel !...-era să pieie Cu tine și cea sfântă putere Cântăreață ce aveai tu rară, De n-ai fi cântat întracea sară.

FÂRȘIT

Cântecul a III

Bietul Parpangel cântă la masă De lìbov, de vin și de jele, Ș-apoi vede-o copilă frumoasă, Și stă dus cu ochii cătră stele. Florescu spune de țigani ș-alte A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.

Musă, ian' curmă-ți odihna lină; Vezi cum zorile d-albe roșite Să ivesc cu zâmbire sărină Alungând ceața nopții cernite, Cum soarelui viitoriu să-închină Cântându-i deșteptata jivină.

Sus', muso! iar spre călătorie, Că mult încă drum avem de-a mere. Mulți așteaptă ș-ar dori să știe De Parpangel, dar și rândul cere A spune-întii despre-a lui tâmplare, Care-acum cinasă, cum îm pare.

După ce el pofta de mâncare Și de beutură stâmpărasă Și iar s-întorsese la-adunare,

Fiind că-acum era după masă, Îmbrăcându-l cu noao veștmânte, Îndată-l pusără să cânte. Iar el, ca un cântăreț măestru Care-în ospețe și pe la mese, Când arma celui Marte buiestru Cu stihuri nalte cânta ș-alese, Când pe fiiul Vinerii frumoase Cu viersuri line și mângăioase,

Vru ca să desfete ș-astă dată Cu cântece line sâmțitoare Tovarășia noastră-adunată Dragostele cântând zburătoare. Și, precum hârțoaga Cioarei scrie, Așa le cântà de libovie:

„Iubiți, o suflete muritoare, Că libovul este legea-întie A toatei ființe de supt soare! Tot care nu sâmte libovie, Mult defăimează legea firească Și nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mișcă, viază, Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește, Cu poftă lină să-îmbrățoșază, Cu dulce dor să leagă, să mește, O! Amor! ție toată să-închină, Toată ție jertfește jivină!

Însuș pe-astă lume trecătoare, Din háos un sânt libov o scoasă, Și dragoste, cu-întia lucoare, Îi suflà în mădulările ghiețoase, Așezând ca legea ei întie Priința ș-armonia să fie!...

După-această lege nemutată, Făptura toată merge, să ține; În toate libov și dor s-arată: Iubescu-să stelele-între sine, Iubește-să ceriul cu pământul, Iubescu-să mările cu vântul.

Sus în văzduh toate zburătoare, Gios pre pământ toate dobitoace, Păn' și răcile jigăni de mare Prin cea patimă lină, șegace, Cu strânse lațuri să-împreunează, Cu dulce libov să-înroorează!...

Numa voi suflete muritoare, Defăimați astă patimă blândă, De dânsa ferindu-vă-inimioare Ca când ar fi libovul osândă. Ah! ne-ajunsă-omenire deșartă, Încă firea te rabdă, te iartă!

Voi dar, care-aveți inimă bună Și lămurită minte cerească, O, iubiți! Iubiți-vă împreună În această viață trupească, Pănă sunteți în vârstă și stare, Că vremea-i rapede trecătoare...

Vezi cele paseri pre rămurele Ce jucându-să vesele cântă; Ard cu flacără de-amor și ele Mărind a naturii lege sântă. Caută cum din creangă-în creangă zboară Tot soțul cu câte-o soțioară.

Să iubim dar și noi pănă-în față Rumeioară sângele ne joacă, Până-avem o logodnică soață, Păn' încă n-ajungem la soroacă Că vârsta scapătă, vremea sboară, Nice mai întoarce-a doao oară.

Să iubim! că tâmpul acuș' trece, Iar zilele noastre s-împuțină: Mai bine-i în amor a le petrece, Să nu ne-apuce vârsta bătrână Cu tusa și cu durere de-oase Sau cu mădulări neputincioase!

Să iubim! pănă-în tinere vine Sângele saltă și să răvarsă; Să iubim păn' a iubi ne vine, Răcorind inima de dor arsă, Ca nu cumva-apoi, odinioară, Cumcă n-am iubit rău să ne pară.

Să iubim păn' Amor ne priește, Păn' Vinerea ne poartă pe brață, Păn' încă cu libov ne zâmbește Vro tineră copilă iubeață, Pănă dragostele ne desfată, Ca să nu ne bănuim odată.

La cântări de ceteră ș-în horă Să jucăm în giur, mână de mână, Tot frățiorul țiind o soră Spre care sâmte dragoste lină, Și să strigăm toți cu bucurie: Viie zieu-Amor! Amor să viie!"

„Bravo! bravo!" oaspeții strigară, Plesnind în palme juni și fecioare; Și zicea, să le-o mai cânte iară, Poftorindu-și dintr-acea cântare Stihul de pe-urmă, cu veselie: Viie zieu-Amor! Amor să viie!

Închinându-și cu pline păhară Toți-și dădusă la veselie, Pănă Parpangel începu iară Din facerea lui Pintilie O cântare bine-alcătuită Și pe-acele vremi deobște iubită:

„Vinule dulciu, tu roadă de raiu De la Dumnezieu dată pe pământ, A toate roduri de pe lume craiu!... Laude ți-oi cânta, cum purure cânt, Numa de beut cându-mi vine dor, Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales, Ce viață dai, mângăind pre toți; Fie fericit care te-au cules!... A lui Dionis veniți, o preòți, Să-închinăm, să bem cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin!

La toate nevoi tu ne-ajuți și dai Putere la slabi, bolnavilor leac. Hrană la bătrâni, iar când în cap sai, Voie bună faci și celui sărac, Alb, roșiu ș-or'cum de-ai fi tu-în obraz, La toți ce te beu, purure faci haz.

Care te-au beut, de-ar fi cât de trist, Prinde-îndată chief ș-uită de necaz. Fiece năuc pare-un trismeghìst, Fiece mișel să ține-un viteaz... Să bem, să-închinăm cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin.

Veniți, fraților, la cerescul must Să ne bucurăm bindu-l și-închinând: De sete-un păhar, altul pentru gust, A tria de chief, a patra cântând, A cincia de saț, că-a șasa-i prisos, De-a șepte-încolò n-aduce folos."

Fârșind cântărețul toți beură Cu păharul plin și de-a-împrumut. Închinându-și ei cânta din gură Și poftorea stihul cel plăcut: „Să-închinăm, să băm, cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin!"

Iar' o copilă din adunare, Ce nu demult acolea sosisă Și părea că nici un chief are, Cu față-învălită fiind zisă: „Dar' ian' cântă-ne vruna de jele, Carea ți-e mai dragă, Parpangele!"

Și zicând să-întoarsă-într-altă parte, Cât țiganul nu putu s-o vază. Iar' el a sa pomenindu-ș' soarte, Strunele întocmește ș-oftează, Și păn' alții zic cele și ceste, Așa-începu jelnica poveste:

„Voi suflete sâmțite și bune, Voi care-aveți inimă duioasă, O! cine cum să cuvine va spune Patima voastră, o, părechie aleasă!... Libovul Illenii cătră tine Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!

O! tu musă, care câteodată Ad-umbră șezând în haină-albastră Colò, supt măgura gemănată, Lui Amor în ceteră măiastră Cânți a duòr inime libovite Dulcile necazuri suferite,

Lasă puținel desișuri umbroase, Pogoară încoace aducând aminte A Ilenii domniții frumoase Ș-a lui Arghin dragoste fierbinte, Că-amândoi mult dor și amar pățiră Pănă ce târziu iară să tâlniră!

Tânărul Arghin după ce străină Multă țară-îmblă, multe-orașe, sate, În urmă văzând că-în zădar suspină Ș-întreabă-în zădar de Neagra Cetate, Că nime știea, cu mic și cu mare, Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,

Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă, De-amor, de necaz, mintea turburată, De jele, de dor, inima pătrunsă, De pe murg ușor să pogoară-îndată; Smulgându-ș apoi săbioara luce Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.

Ș'ochii lăcrămoși rădicând la stele, Cu suspin adânc așa graiu deschisă: „Tu, țântă-a toate dorințelor mele, Ileană iubită! ah! să știi tu (zisă) Că-Arghinul tău e la pragul de moarte, Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...

Dar poate că tu nice-odinioară De-a mele tâmplări triste și cumplite Nu vei auzi, nice vei ști doară; Încài stâncele voiu, neînsuflețite, Jele să-mi asculte, marture să-mi fie Că fui credincios păn' la moarte ție.

Multe țări îmblai, dragă, pentru tine! Dar' acuma-mi văd cărarea curmată; La locuri sosind puste și străine, Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată. Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă, Libovul nestâns ș-inima mă lasă!...

Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă! Și deacă vei ști cumva-odinioară De fârșitul mieu, de moartea jeloasă, O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară Și zi: „Lin oase-ți păuseze,-Arghine, Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".

Asta zicând, era să-ș' afunde În piept gingaș sabiă-agerită, Când glas cunoscut urechia-i pătrunde: „Arghine, ce faci!" ș-într'acea clipită, Iacă fierrul crud îi căzu din mână, Iar' el să trezi-în brațul tău, Ermină.

Ermina, cea lui de mic priitoare Și din toate mai înțăleaptă zână, Ce pe el crescu și-i fu-învățătoare Cum să să deprinză-în toată faptă bună, Grija lui ș-acum poartă nevăzută, În ceasul cumplit sare și-i ajută.

Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă, Lumine-i fiind mai întunecate, Slobozind abea din buzele d-arsă Un dulce suspin, vorbe-înjumătate, „Ah! ce văd, tu-mi ești, o Ermină bună!" „Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).

Venii să te-abat de la prag de moarte. Ah! cine ți-au dat gânduri așa slute? Ce grea te-apasă și varvară soarte? Cum de ți-ai uitat de nalta vărtute Spre care de mic eu-ți fui povață... Și vruș' a-ți curma dorita viață?

Nu știi tu că nu-i vrednic de dulceață Care-amar n-au tras? După zi nuorată, După vânt cu ploi, negură și ceață Soare mai frumos strălucind s'arată! Lucru-i ticălos d-inime giosite, Gânduri a purta deznădăjduite.

Deci sus, Arghine, căci încă te-așteaptă Multe supărări și multă-ostăneală, Dar' cu vărtutea și mintea-înțăleaptă Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală! Că norocul bun nu-i în pat cu pene, Nice să-însoțește cu trândava lene.

Iar când ț-ar fi greu doar la vro tâmplare, Adu-ți aminte de mine ș-a mele Bune-învățături, fii cu cutezare, Nici locul să dai la gânduri mișele; Și fi-încredințat că-i scăpa de toate În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"

Ermina de-aci mearsă nevăzută Lăsând pe voinic în uimire-adâncă, Cu ochii-în pământ și cu gura mută, Și doară mai mult ar fi stătut încă, De nu vrea zări stându-i înainte Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.

Atunci tinărul ca din somn adânc Să trezi și făr' a zice-un cuvânt Sabia-întecă și sări-în oblânc; Iar' murgul ușor îl duce ca vânt, Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi, Pe locuri pustii, făr' sate și căi,

Pe nește câmpii sterpe, săcetoase, Pin plaiuri, pe munți, pin pietrii și stânce Pintre codri deși, pin păduri umbroase. Nici acum avea să beie, să mânce, Când iacă dedu supt poale de munte, De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,

Care lui strigă fiind de departe: „Stăi, voinic străin, nu păși nainte, Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..." Stete-Arghin cevaș' cu-îndoită minte, Nu că s-au temut doară de năpastă, Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.

Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează (Răspunsă)-a ținea drumul lui Arghin...? Care de nime, nici teamă, nici groază Pănă-acum avu?" Ș-acesta zâcân' Smulge sabia, calu-și întețește, Namila-urâtă nice să ferește.

Fulgerul așa iute nu detună Din nuòri încărcați, cum june viteaz Lovi pe neom, dorind să-l răpună. Nu-i dete nice-o clipită răgaz, Fierrul învârtând de-ună ș-altă parte, Ca doară-i va da vreo rană de moarte.

Dar' omul grozav stete nemișcat Cu capul clătind și zâmbind amar, Cu trupul întreg și nevătămat. Când Arghin văzu că taie-în zădar Ciudă și mănie deodată-l cuprinsă, Iar nămila slută-a-i zice-așa prinsă:

„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase, De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare! Că nici vărtute, nici arme tăioase Pot să-ți aducă ție vro scăpare, Deacă legii mele nu te vei supune, Care eu acuș' de-amărunt ț-oi spune."

Tocma când fârșea ceste cuvinte, Copila cu fața coperită Ce-l făcusă de jele să cânte, Doară vrând să-l aducă-în ispită, Desvălindu-și obrazul s-arată, Și iacă povestea lui curmată,

Căci alăuta-i căzu din mână Și el stete ca fără sâmțire. Iar' întracea copila străină Ieși din casă fără de-a știre Ce s-au făcut. Toți să minunează Și nu știu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ș' în sine Rapede să scoală... iasă-afară, Caută,-întreabă prin odăi vecine, Cearcă-în zădar și să-întoarce iară, Mult apoi în sine să mâhnește Că fata dorită nu găsește.

Oaspeții dintru toate aceste Nu putea să gâcească nimică, Numa că li să curmă poveste Și rămasără fără músícă. De-aci multă glumă și voroavă Să-iscă de-a țiganilor ispravă.

Iar Florescul de la Vercicani, Un voinic de vârtute și fală, Când veni voroava de țigani Dezvolbind a lui vodă tocmală, Acest chip grăi cătră-adunare: „Lucrul tot această pricină-are:

Văzând vodă-atâta țigănească Gloată încolea și-încoace, Ce nu vra c-alți să agonisească, Ci numai a trândăvire-i place, Socoti să-i armeze cum poate Făgăduindu-le case ș-olate.

Ba le și dărui de moșie, Prin milostivă domnească carte, Toată-acea mândră periferie Ce s-află-într-a țării ceștii parte: De la Corbi păn la Cetatea Neagră, Giur în pregiur epárhia-întreagă.

Zic unii că Vlad numai o șagă Prin asta cugetă să facă, Alții,-împrotivă, de samă bagă Că vra pe țigănimea săracă Să prăpădească, puind-o în poară Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă țin de-această socotință Cum că trebile lui Vlad oștene Au poftit atare sârguință, Ca să-armeze gloatele-eghiptene; Știind că turcii acuș or să vină, Iar' el oaste are foarte puțină.

Prin țigani vru el să dobândească Doao scòposuri: unul, să vază Pe gloata murgă faraonească Cum este la războiu de vitează, Iar altul, ca să facă-arătare Turcilor cumcă mai multe-oști are.

Și, macar cum vom socoti noi, Amândoao scoposuri sunt bune; Prin cel dintei, țigănescul soi La rând bun să-învață și să pune, Prin a doia,-în vreme de năvală Să pot băga turcii-în amegeală."

Zicând aceste fârși cuvântul, Iar' deacă-oaspeții să-împrăștiară, Un călăreț străin cu văștmântul, Stătúră și frumsață rară Și (cum să vedea) de viță-aleasă, Sângur lângă Florescul rămasă;

Un nemernic din țară străină, Cum s-arăta din port și făptură. Văzând ș-o vreme cu îndemână Grăi: „Multe-acum zile trecură De când astă curte minunată Mult și cu toate mă desfată.

Fiindcă dumneta ești de-aice, Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare Ce nimărui nu poate să strice: Cine-i stăpânul ceștii curți rare? Ca să-i dau căzută mulțămită Pentru-ospătarea bună, cinstită..."

„Bucuros aș face, drag jupâne, Îndestul dreptei cererii tale (Zisă Florescul), dar și pe mine Aicea mă abătu de la cale O sângură tâmplare ciudată, Nici am cunoscut curtea vodată.

Însă (precum deobște) să zice Că venind un neguțătoriu mare Cu multe persoane venetice Și bogătate de preste mare, Nu demult aici s-au așezat În codrul acesta neumblat.

Iar' această curte minunată Au zidit ș-au hotărât să fie Pentru călători o desfătată Lăcuință, cum ș-ospătărie, Grijind-o cu tot feliu de hrană Și toată trebuința curteană.

Toate aceste femei și fecioare Sunt roabe, de prin țări cumpărate Anume, să fie slujitoare Celor care-aice vor abate, Ba și cu desmierdări să-i desfete Pe chieful fieștecui și-îndelete.

Unde-e stăpânul, nimene știe Și nimene-a ști să nevoiește, Fiindcă prisosința să-îmbie În toate, nimica lipsește. Dar' este-o vătășiță bătrână Ce toate ține supt a sa mână."

De-această poveste neașteptată Mirându-să străinul adausă: „Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută, Și totuș' pare că nu mă lasă Cineva: așa, de-azi pănă mâne, Drumul mieu împiedecat rămâne.

Deprins întru-oșteneștile trude, Inima neîncetat spre arme-mi bate, Când aici nimica nu să-aude Făr' jocuri și cântări desmierdate. Zioa-îm pare ca ș-un veac de lungă, Macar de toate-alte să-mi ajungă.

Auzind de-a lui Vlad vitejie, Dorit-am să fiu la cea nălțată Bătălie ce are acum să fie Și-a cării fârșit Evropa toată Îl așteaptă cu nesuferință, Poftind creștinilor biruință.

Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice, De nu ți-ar fi doar' cu greutate, Dorire-ași-în scurt a ști ce price Este și din care au fost iscate, Toate-aceste războaie cumplite, Că la noi sunt veștile-împărțite."

„Bucuros cred (Florescul răspunsă), Căci noi suntem aice de față, De toate-având cunoștință ajunsă Și totuș pisma cea șugubeață Fiece tâmplare vederată Prefăcând întralt chip ne-o arată.

Iar' eu fără de pismă și priință Neavând spre nice-una vro pricină, Voi povesti cu bună credință Tot lucrul cum este, cum să-aține; Nici gândesc că-ți va fi neplăcut Luând firul din prim început.

Acum a lui Constantin cetate Supt mânile căzuse-agarene, Pentrucă grecii-ș' uitasă-a să bate Și le-era mai drag a zăcea-în pene Ș-a face săboară pe-întrecute, Decât sabii a purta și scute.

Apusenii să desputa-într-una Ce-au fost mai întii, ou sau găină? Cum și de-are lăcuitori luna? Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină De lăcuitori dovedea chiar, Însă dovada cădea-în zădar...

Căci de-aci s-isca ș-altă-întrebare; Oare-oameni să-află-acolo sau vite? Și de-s oameni cuvântători, oare Putea-vor fi cu drept osândite Lunarele suflete, la care Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...

Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă Lega și deslega după voie; Șezând pe vârtoasa Chiefii stâncă Să bucura-în sine că pe-al doie Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege Și sultanul grecilor dă lege!...

Craii creștinești lăsând a sale Țări de jaf, să bătea pentru sfinte Locuri, cum a lui Iosofat vale Și de-alte-a Palestinii păminte, Pentru Ierusalim și cel sfânt A Mântuitoriului mormânt.

Iar turcul, însumețit de-atâte Biruințe mari și luminoase, La toate țările creștinite Rea pierire și moarte jurase; Cu șireaguri crude-întărâtate Jecuiea-împrejur țările toate.

Țara noastră-încă era din cele Pe care el dorea să-o supună; Știind toate-a noastre netocmele Socotea cumcă, de samă bună, Că-o țară-învrăjbită-ori azi, ori mâne Trebuie să cază-în mâni străine.

Căci aflân'-să țara deslegată Și-în cea mai mare nerânduială, Spre tot rău năravul învățată, Boierii puind la toate sminteală Domnilor, iar' ceialalți pământeni Dedați fiind la rău și vicleni,

Așa trăisă de multe veacuri Într-un feliu-anárhie făr' lege, Învățați la războaie și jacuri, Pe carii pănă-aci nime-a drege Sau nu cuteză, sau nu vru doară Căutând la venituri, nu la țară.

Iar', din ce oară Vlad Vodă stete Dregătoriu trebilor muntene, Frunțile vrajbii fură tăiate, Politice rânduieli ș- oștene, După firea țării măsurate, În scurtă vreme fură-așezate.

Cei care legilor întocmite Dintre boieri nu voia să-urmeze Cădea la pedepse pre cumplite, Zicând că ei sunt să lumineze Celoralalți cu-obiceaiuri bune Și-întei legilor a să supune,

Căci, dacă ascultători de lege Vor fi numai cei slabi și mișei, De țară-în urmă ce să v-alege? O țară-adecă de lupi și de lei Ce șezând într-a sale bârloage Sug sânge-a vitelor slăbănoage.

Zicea că boierii sunt supuși Așa domniei ca și țăranii, Ba fiind în toate mai ajunși, Nu numai cu sfatul și cu bani, Ci-însuș cu capul ar fi datori A țării să fie-ocrotitori.

Aceste zicea Vlad la divan Și la macar ce feliu de-adunare, Adăugând că-oricine, fie țăran, Târgoveț, boiariu mic sau mare, Mestec va-avea cu limbă străină Cu capu-ș' va plăti șugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care Asupra patrii făcea sfaturi Ș-avea cu turcii vro mestecare, Sau veri cu ce străine staturi, Împărțându-le-averi și moșii La-a patrii-apărători și fii.

Prin asta rând nou el introdusă: Pe tâlhării și mari fapte rele, Prin așezate pravile, pusă Deosăbite pedepse și grele, Din care cea mai obicinuită Era țapa cu moarte cumplită.

Apoi din toată țară ș-aleasă Pe cei mai harnici și cu vărtute Voinici, din cari o gardă frumoasă Făcu spre paza sa, de cinci sute, Pe cari în arme-atâta deprinsă, Cât o numim oaste nevinsă.

După-acest izvod, și ceaialaltă Călărime-au fost orânduită, Învățind-o măiestria naltă A taberii ș-armelor ispită, Iar' boierii pismași a tot bune Rândueli cocea sfaturi păgâne.

Căci, precum să tâmplă totdeauna Că cel ce va să scoață la cale Pre-un popor și apucă să-l pună La rânduială, pentru-ale sale Ostăneli, bun scopos și mari trude, El mai mult rău decât bine-aude,

Așa fu ș-a lui Vlad soarte-amară: Pismașii zic că-i tiran și multe Asupra lui scornit-au de-ocară, Și vor ca țara să nu-l asculte; Zicu-i și Țăpeluș, că nu iartă Tâlharii, ci cu țapa le ceartă.

Deci în taină solii repezite Trimit sultanului, dau de știre Precum vodă vra țara să-învite Asupra Porții cu răzvrătire, Și este foarte mult a să teme, De nu să va-împedeca din vreme.

Drept acea prin chipuri tăinuite Sultanul mai pe-un pașă, mai pe-alt Învață, l-armează și-l trimite Asupra acestui princip înalt, Ca neîncetat și iarna și vara Să meargă să-i jefuiască țara.

Însă Vlad fiind cu bună pază, Oaste-având bine-în arme deprinsă, Gloate tâlhare cu mână vitează De multe ori în fugă și prinsă; Celor prinși dete moarte sureapă Făcând să-i tragă de vii în țapă.

Acum la treizeci de mii aproape De tâlhari păgâni el împărasă, Nici lăsa pe nime să-i îngroape, Ci vulturilor mâncare-aleasă Și corbilor de jaf ca să fie, Porunci spânzurați să rămâie.

Sultan Mahomet întiaș dată Nu dete la toate crezământ, Dar' vinind pârâre ne'ncetată, Vru să știe cu temeiu de sânt Oare acele toate-adevărate, Prin persoane-a sale-încredințate.

Pentru-acea-în chip de mare solie, Nește capigii vicleni trimeasă. Catavolìn avu cea d-întie Parte la ceastă solie-aleasă, Catavolin, logofăt primariu, Un grec turcit, fiiu de prevătariu.

Cătră-acesta sultanul ascunsă Pofta sa și cugetul deschisă, Cu d-inima de-urgie pătrunsă, Luându-l deosăbi, acest chip zisă: „Mare treabă-am, o Catavoline, Și puiu toată credința mea-în tine!...

Vodă muntenesc, supusul Porții, Așa să poartă cu neomenie, Cât pe credincioși dă crudei morții, Ba necăutând a sa datorie, Nice de haraci el va să știe. Nice-a să-închina voiește mie.

Deci tu mergând ispitește bine, Cearcă de poți să-l aduci la cale, Mai vârtos ca mie să să-închine, Iar' văzându-l că stă pe-ale sale Și cu voia nu va să să plece, La nevoie cu sfatul vei trece.

Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare Vei avea pe Hamza cu sâlință, Numa-ți caută-a fi cu pază mare, Ca munteanul ceva să nu sâmță, Că-amintrele cu totul stricată Ne-ar fi doară străduința toată..."

Merge grecul cu ceastă poruncă Și sfătuind cu Hamza de toate, În urmă-acest chip mrejile-aruncă: El însuș' să meargă și s-arate Munteanului a Porții dorință, Cercând a-l aduce la credință.

Însă, de-ar vedea că nu să pleacă, De sârg la Vidin să deie știre, Și când ar fi vodă să-l petreacă, Păn' la hotar, după-obicinuire, Hamza-întracea Dunărea să treacă Și din ascuns năvală să facă.

Așa grecul fățarnic să duce Credințat cu știuta solie; Lui Vlad mai întii aminte-aduce Toate ce-au trecut și vor să fie, Pentru trecute vestind iertare, Prietenie pentru viitoare.

„Mare-într-adevăr făcuși greșală (El grăi), dar' a Porții pre tine Milă este fără de-îndoială Nemărginită, că-ț' iartă vine Trecute nevrând de-acuma să știe Numai de prieten și prietenie.

Nici altă de la tine poftește Numa haraci și vreo cinci sute De tineri; apoi ca prietenește Tu viind la Poartă, cu căzute Plecăciuni să te-închini celui mare Sultan Mahomet cerând iertare."

Ascultă vodă cu suferință Tot cuvântul și pofta vicleană, Și-întii arată bună voință Vrând deamărunt porunca tirană Să-ispitească, iar' dacă-o-înțăleasă, Cu mărime-așa din rost adausă:

„Spune celui care te trimeasă, Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde: „Haracii sunt gata, supt aleasă Încuietoare, dar' a pătrunde Nu poate-acolo poftă străină Întralt chip făr' cu sabia-în mână.

De sultanului de dânși îi pasă, Vie, să și-i ducă, de să-încrede!... Dară nici tinerii vor de-acasă De voie bună-a merge-în obede, Zicând că cu patria-împreună Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",

Iar', încât e despre-a mea persoană, Să merg să mă-închin nălțatei Poarte, Spune că-atunci când iepurii-în goană Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte Mieii vor da, poate că-atunci doară M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."

Solia văzând din toate-aceste Că-a-l pleca nu este cu putință, Lui Hamza la Vidin dete de veste De treabă știută să să gată, Iar' cu Vlad așa lucrul așază. Păn la Dunăre să-i deie pază.

Iar Vlad prin iscoade credincioase Înțălegând tot sfatul de-ocară, Patru mii de călărime-aleasă Făcu să să strângă de prin țară Și-în taină, la părțile din care Era Hamza să-i ție cărare.

Dând strinse porunci ca să să ție Ascunse păn la zi hotărâtă, Și la semnul dat gata să fie De războiu, cu vărtute-îndoită, Apoi și fără nice-o pesteală Să deie pe turci din dos năvală.

Întracea Vodă-în toate s-arată Ca când de sfaturi n-ar ști nimică. Deci luându-ș' garda sa-înarmată, La vremea știută să rădică Și petrece pe solul cu tută Cinstirea și pompa lui căzută.

FÂRȘIT

Cântecul a IV

Sfinții din raiu să gată să-ajute Muntenilor; Florescul mai spune De-a lui Vlad biruințe făcute. Curtea măiastră, prin o minune, Piere ca dracul de crucea sfântă. Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.

O, fericite veacuri trecute, Când să mai pogorea câteodată Pe pământ oamenilor să-ajute Sfinții, ori ca pe cei răi să bată Sau pe credincioși să mângăiască La scârba și nevoia lumească.

Acum pare că ceriul de lume Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume Nevoile-întru viața-întreagă. Îngeri nice-în vis acu s-arată Să ne-învețe vro taină ciudată.

Cu-adevărat! eu altă pricină N-aflu, făr' că sau nice-o credință Noi avem acum sau pre putință Iar' a bătrânilor socotință Răzăma purure-în lucruri sfinte, Ceriul având în inimă și minte.

Ori de unde-aceasta să purceadă, Destul că pe vremea lui Vlad încă, Sfinții oblicind atâta pradă Ce făcea turcii-în creștini ș-adâncă Răutate, pe pământ veniră Și multe suflete mântuiră.

Aceasta nu numai că să zice, Ci s-au scris și la cronica vechie Carea-i mai de mult fără de price, Și decât cronica lui Urechie; Apoi, să-întărește prin hârțoaga A mănăstirii de la Zănoaga.

Acum o dată scăzusă luna Și crescând iară să făcea plină, De când oștile turcești întruna Jecuiea stăpânia română. De cruzii multe și tâlhărie Rămăsese țara mai pustie.

Numa țigănia noastră-armată Între-atâte valuri ș-asuprele Era întreagă și nevătămată Scăpând oarecum ca pintră iele; Prin sfadă multă și hodini dese Aproape de-Inimoasa-ajunsese.

Sân Spiridon prin o tâmplare Din raiu privind, să mai vadă Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă De sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane L'întrebară: „Ce-ți e, Spiridoane?"

„O! (zisă) Dar' nu vedeți ce-mi este? Perit-au Țara mea Romănească! Nu e țară, sterpele neveste Unde-întratâta să mă cinstească Ca-în aceasta, ș-acum, ian' căutați Cum o prădează turcii spurcați!..."

Toți sfinții mirându-să priviră La mulțimea taberii păgâne; Din umeri și cu capu clătiră, Iară Sân Nicoară,-adânc în sine Cugetând, din buzele sfinte Următoare slobozi cuvinte:

„O, cuvioșilor! mie-mi pare Că nu-i vremea de-a clăti din spate Sau a jelui făr-ajutare Ș-așteptând pănă vor fi surpate A noastre beserici de păgâni, Ci să-ajutăm și noi pe români!...

Drept aceasta, Spiridoane, dară Luând voinicii noștri în soție, Pe Jòrgiu și pe Medru, gios te pogoară Ș-ajută lui Vlad în bătălie. Așa gândesc eu că-ar fi mai bine, Însă n-așteptați de-azi pănă mâne!...

Ci cât mai curând trebuie-a merge, Că-amintere poate fi zădară Ajutarea. Cești doi pot s-alerge Degrabă fiind călăreț, iară Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."

Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de față, Întărea sfatul lui Sân Nicoară, Numai Sân Spiridon avea greață, Căci nu văzusă nici odinioară Vreun războiu având inimă blândă Din fire și neiubind izbândă.

Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă Și zoáa-îmbrăcă nestrăbătută, Coiful, scutul, sulìța nevinsă Luă, și luând toate sărută, Nu pentru că-s bune și frumoase, Ci că-acum de mult nu le purtasă.

Așijdère Sân Medru s-armează Amândoi de-aci suind călare, Sân Medru pe iapa sa cea brează, Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care Îmbe dobitoace minunate Spun că-ar fi măiestre ș-aripate.

Însemnându-să cu sânta cruce Cuvioșii călăreți plecară. Sân Spiridon după ei să duce Pogorând pe cea tainică scară Care Iacov (pribegind de-acasă De frica lui Isav) o visasă...

Dar părându-i cale delungată Pe-încet a păși din spiță-în spiță, Măcar nu călărisă nice o dată Totuș', dacă-ar fi vreo măgăriță Sau puiu de asìn! socotea-în sine Că-ar putea călători mai bine.

Și iacă,-o minune! ce zărește! O asìnă despre mâna dreaptă Grăind cătră dânsul omenește: „Sân Spiridoane, dar ian' așteaptă!... Și de voiești a merge mai tare, Nu-întreba nimic, ci sui călare!...

Ásina lui Válam sunt eu, care Pentrucă potignind odinioară, Îngerului ferii din cărare (Ai auzit povestea mea doară?), Rămăsăi pănă-acuma-în viață, Ca oamenii limbă-având vorbeață."

Sântul bucuros primi-îmbierea Și de-acolea mearsă tot călare; Însă-așa-i fu sfatul și părerea: Să nu să-arete la fieșcare, Ci nevăzut ispitind el toate Să-apere pre oameni de păcate.

Întracea turcii-încolea și-încoace Ca turbați alerga după pradă; Țiganii nu știea ce vor face, Că-între dânșii să scornisă-o sfadă Unii voind să călătorească, Iar' alții pe loc să hodinească.

Din bătrâni încă mai mare parte Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă Să meargă la Spăteni, nici să-întarte Domnia, prin zăbavă fără treabă. Drept aceasta țiganii grămadă Strângându-să-începusă la sfadă.

Unii striga că pentru o fată A unui ciurariu nu să cuvine Să zăbovească tabăra toată, Alții răspundea că fieștine Datoriu e păn' atunci să rămâie, Păn' să va ști de-i Romica vie...

Iar' în cea curte mândră măiastră, Voinicii zăuitându-și de toate Bea, mânca, juca, ședea-în fereastră; Parpangel fátá-și găsi nu poate; Florescul povestea ca nainte Străinului cu ceste cuvinte:

„Iar când sosiră la locul unde Grecul știea că-s mrejile-întinse Ș-unde Hamza cu oaste să-ascunde, Atunci, ca nește pârjoale-aprinse, Iacă zece mii de turci să scoală Și lovesc pe munteni cu năvală.

Iară logofătul cu sumeață Sprânceană lăpădând fățărie: „Nu-ți fie (zise) de mir, nici greață, O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie Pă câne să să dea legat, iară Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...

Sosit-au de tine hotărâtă Vreme,-în care tu de voie bună Vruși să te-închini la poarta mărită!... Tinerii tăi încă-s de-împreună Gata-a merge departe de-acasă, Nice-acum de patrie le pasă!..."

Stete vodă cu mintea-îndoită De-are-în pieptul vânzariu să împlânte Fierrul, dar socotind ovilită Izbândă, ca singur să să-încrunte Însuș' cu el, hotărî să-l lasă Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.

Sabia smulsă, ochi plini de-urgie Aruncând la el, așa răspunse: „Greculeț mișel, născut la robie, Învățat la viclenii ascunse, Intrìgi a face,-a méștere-otravă, Simțire neavând de-onor și slavă,

Voiu să-ți arăt fără viclenie Că nici mâna lui Vlad a să-întinde, Nici cap să să plece la robie Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde, Căci ai gândit!... bagă samă bine, Oare prinde-or iepurii pe câne!"

Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul: „Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune Cu multe,-aici, tot înșălământul Cu care-au cercat a ne răpune Vrăjmașul ș-unde ne aflăm astă-oară, Căci înșii vedeți!... Pentr' acea dară,

Cred, o viteji! că nu-i trebuință Să vă-arăt cu mai multe dovede Că scăparea-i numa-în biruință. Ceștii numa putem a ne-încrede! Deci acum, sau moarte cu dafine, Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...

La arme, dar'!... S-aratăm vărtute, Să stăm nefrânși, cu inimă vitează. Nu biruiesc multe mii și sute, Ci cari a biruire cutează. Alergați și vă luați izbândă; Slava voastră fie-a lor osândă."

Zice, și dând semnul de năvală La oștile-în ascuns pregătite, El cu garda sa de-aci să scoală Și-în șireaguri bine-orânduite Lovi pe turci cu-atâta iuțime, Cum cade tunetul din nălțime.

Și cum povoiul, pe țàrìnă coaptă Căzând, cu năpraznă-într-o clipită Strică truda plugariului dreaptă, Și iacă, zace gios cutrupită Toată țàrina, ș-în loc de grâne Numa năroiu și baltă rămâne.

Așa lovind viteaza-oștișoară În turcime, trupuri polignește, Rânduri întregi prăvale ș-oboară, Taie, surpă, dar mai mult stropșește, Ș-altă nu vezi făr' trupuri tăiate Zăcând în bălți de sânge necate.

Vlad ca ș-un leu întărâtat foarte, Ce, de vânători luat în goană, Deacă să vede cu câni de-o parte Iar' de alta cu mreaja vicleană Împresurat, unde-i cea mai mare Grămadă de câni, acolo sare

Și dorind să-ș' facă-izbândă-amară, Pe care cumu-i vine nainte Frânge, spintecă,-încoalță, ș-înghiară, Când cu brânci groaznice, când cu dinte Apărându-să, sugrumă și ucide Și printre dânșii drumu-ș' deschide,

Așa Vlad văzând că de toate Părți pe dânsul turcimea să scoală, Unde vede că-s mai îndesate Gloatele,-întracoló dă năvală, Învârtind arma-încolea ș-încoace Larg potec pintre păgâni-ș' face.

În zădar Hamza oști împrăștiate Va să-adune, războiu să-întrejască, În zădar a le-îndemna să bate Cu porunca tare-împărătească, Căci oastea-în răsipă-acum pornită Să calcă fugind ș-e neoprită.

Iar' Hamza de cetele muntene Împresurat, cade la prinsoare Cu mai mulți din oștile-agarene. Grecul încă nevăzând scăpare, Lui vodă cu multă plecăciune Cade-înainte și să supune.

Atunci vodă-amar zâmbind îi zise: „Cum îți pare-acum, Catavoline, Urzitoriu de vânzării închise, Sol fățarnic a Porții păgâne, Ce nu te rușini cu tâlhărie A vinde creștina stăpânie?"

Așa zicând cu groaznică moarte Porunci ca pe toți să-i înțape, Ce la tâlhărie avură parte, În pădurea ce era de-aproape. Hamza fu-înțăpat pe cel mai gros Și mai nalt copaci, grecul mai gios.

Crudă poruncă, moarte-îngrozită! Dar acelui nevinovat pare Că vânzarea-i și mai neomenită. Om ticălos, totuș' nu te spare De la fapte rele câteodată Pedeapsa,-ori cu ce moarte-așezată!

Dacă estea-în Țarigrad s-auziră, Sultanului nime nu cutează A spune, măcár că el să miră Unde logofătu-întârziază, Păn' ce-odată viziriu-îndrăznește Și lucru cum e povestește.

Iar' tiranul aprins de mănie Că-au cutezat a grăi de-acele Basne și care nu pot să fie, Lucruri de rușine și mișele, Porunci să-l bată peste față Pentru vorba proastă și-îndrăzneață.

Iar' deacă din solii repezite Să-încredință, mai nu turbă-în sine De ciudă și de-urgie-ocărâte Văzându-și porunci, nici să-ș-aline Firea putu cu deobște târzie Izbândă, ci cât mai tâmpurie.

Deci la pași de aproape, de parte, Porunci de sârg oști să-și armeză, Și întracela chip ei să să poarte Ca să aducă cele mai viteze Cu sine, iar' păn' la primăvară Să fie gata să iasă-afară.

Abea pe câmp iarba răsărisă, Iar' codru noao frunză apucasă; Din toate părți turcimea trimisă S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă Alergând spre Țara Romănească, Cu totul acuș' s-o jefuiască,

Iar' o parte duce cu pas iute Sultanul păgân, suflând izbândă, Cu care s-afla mii doao sute De mulțime varváră neblândă. Ș-acum la Vidin ajunsese Stulurile cele mai alese.

Era tocma-în miez de primăvară Când zăfiri cu florile să joacă, Păsărelele vesele zboară, Iar jivina și cea mai săracă, Voioasă saltă și să desfată În dezmierdare nevinovată,

Când iacă Vestea-în trâmbiță sună Că vin turcii cât frunză și iarbă, Ca robiei țara să supună. Toți să gată-a lua fuga oarbă. Boierii cei mari și mai cu minte Luasă fuga mai înainte,

Iară țăranii săraci, în pripă, Ca ș-o turmă de oi fără pază Cari încătrò purced în răsipă; Plini de frică și cuprinși de groază Toată-ș' lasă avere și sudoare, Nedejdea puind numa-în picioare.

Fug copii cu tinere copile, Fug muieri cu mititei în brață, Iară cei mai încărcați de zile Îi mângăie și le sunt povață. De vaiet amar, țipete, jele Plini-s codrii, câmpii și vălcele.

Ici unul își poartă pruncii-în spate, Altul colea pe slabul părinte, Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate Și stă ca zăpăcit de minte, Neștiind cui mai curând s-ajute: Pruncilor sau muierii căzute.

Nepotul duce pe moș de mână, Moașa pe nepoției și nepoate, Iar' nòra pe soacră-sa bătrână; Fieșcare din primejdie scoate Pre cel mai iubit, mai de aproape, Năzuind cătră munte să scape.

Numa Vlad, cu inimă nefrântă Și-înarmat, pre păgânul așteaptă. Nimic de la scopos nu-l desmântă, Toate-orânduiește, toate-îndreaptă Spre pierirea păgânelor gloate, Tocma să fie nenumărate.

Cu călărimea lui cea vitează Prin locuri dosite, lui știute, Oștilor turcești de-aproape-urmează. Din ascunziș cu năvală iute Sărind pe șireaguri sângurate, Neașteptat încungiură și bate.

Ca lupul flămând care, supt deasă Tufă ciulit, pe pântece zace, Când vede trecând o turmă groasă De-oi sau alte slabe dobitoace, Iar văzând pre vreuna sângurată Sară,-o răpește și fuge îndată,

Așa Vlad urmând oștii cei mare Turcești, ordiilor despărțite Neașteptat înainte le sare De prin locuri ascunse, dosite, Ș-atâta știe-a-i zătigni de bine, Cât nici măcar unul viu rămâne."

Florescul fârșind lunga poveste Mearsă, fiind târziu după cină, Iar' Parpangel după a neveste Sale-urmă-în zădar, caută, suspină; Deci plin de necaz că n-o găsește, Se cùlcă pe un pat ș-ațipește.

Însă lucrul cel mai de mirare Este că bietul țigan, aice, Unde să culcasă-în supărare, Află' zioa cea mai de ferice, Fiindcă-a doao zi dimineață Să trezi la Romica sa-în brață.

Dracu nu doarme! cine-întii zisă, Bine-o nimeri...! că așa este: Pănă noi durmim cu geana-închisă, El turbură fete și neveste Și-osăbite feliuri de năluce, În vis și-în aievea le aduce.

Nu știu cum să tâmplă de-astă dată (De bună samă prin gevolie!) Că Romica era culcată Într-acel pat ș-aceaiaș chilie Unde se culcasă Parpangel Asară, mâhnit ca vai de el.

Când fu spre zio, el să trezește, Fiind încă ea-în somn afundată; Caută-împrejur, și iacă-oblicește Că doarme lângă dânsul ș-o fată. Să miră! și nu să poate-încrede: În vis sau într-adevăr el vede,

Dar' apoi de pe semnele toate Cunoscu pe draga sa copilă. Cine-aici a povestire poate Cu ce feliu de sâmțire și milă O cuprinsă,-o sărùtă și zisă: „O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."

Atunci și Romica clipește Și văzându-și ibovnicul față, Nimica de dânsul să sfiește, Ci cuprinzându-l cu dor în brață, Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele, O, câtă-mi pricinuiși tu jele!"

Copila cu totul roși-în față Și-i arsără buzele ca focul, Junele-încă nu era de gheață Ș-acu dracu-și începusă jocul: „Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă Spăimântată, vrând să să rădice.

S-ápără ca când nu i-ar fi voia Ș-apărându-să-îl strânge la sine. Ce-i de-a face când vine nevoia Pe om? Voi știți, dragi neveste, bine Că la-împrejurări cum este-această, Totdeuna vi să tâmplă năpastă.

Însă spre-a Romicii norocire, Tocma ca când ar fi fost chiemată, A feciorii sosi scutire: Sân Spiridon pe-asină aripată Trecea tocma-într-aceaiaș' clipită Pe lângă ceastă curte vrăjită.

Și văzând de sus pe cea perechie Care,-încă fiind necununată, Porunca-întie din legea vechie Era gata să-împlinească,-îndată Trasă-asupra curții-un semn de cruce, De carele pier toate năluce.

Și iacă pieri curtea frumoasă Ca când n-ar fi fost nice odată. Oaspeții-într-o baltă puturoasă Să treziră. Și-acea minunată Întâmplare la toți au arătat Că curtea n-au fost lucru curat.

Bunul Parpangel, pănă prin baltă Plină de broaște sâlind să iasă Înoată-încoace,-încolea și saltă Ș-orbecăind prin ceața-întunecoasă, Iată pierde pe Romica dragă Și-în zădar o caută balta-întreagă.

Iar' după ce cu multă trudă Abea să vârgoli din băltoacă, Plin de tină și cu haina udă, Scuturându-să stete-o soroacă Și-începu a socoti-întru sine Asupra cestor tâmplări străine.

Ci în zădar cap și minte-ș' bate, Că niciuna-i vine la măsură. Curtea pieri cu casele toate, Nice să știe ce să facură Oaspeții; patul și draga fată Încă pieriră din ochi deodată!

Iar' de altă parte știea bine Și-aceaia, cumcă-astă dimineață Au fost întru nește căsi străine Și-în pat, șiind pe Romica-în brață; În urmă, că-în balta puturoasă Au căzut, haina-l mustra tinoasă.

Estea socotind jelea-l cuprinsă, Mai vârtos pentru biata Romică, Iar inima cea de dor aprinsă Mai numa că nu i să despică. Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!" Iha din vale-i răspunde: „vină!"

Iha, cea răsunare deșartă Care din râpe și văi afunde La macar ce chiemare să-întartă Și ca când ar îngâna răspunde, Aceaiaș' și lui Parpangel atunci Răspundea din prăpăstii adânci.

Țiganul care n-auzisă Niceodată răsunare chiară Ca-aceasta, stete cu gura-închisă Gândind că cineva-l chiamă doară, Însă neauzind mai mult pe nime, Purceasă-înainte prin desime.

În urmă ieșind la o cărare Și sângur văzându-să, de jele Ș-urât rupsă-a cânta cu glas mare: „O, voi dragi, vesele păsărele, Păraie limpede curătoare, Copaci aducători de răcoare,

Voi mândre poieni și văi adânce, Voi măguri cu desișuri umbroase, Vârtoase ne sânțitoare stânce, Și tu, coadre verde,-întunecoase!... Cine-mi va spune năcazul greu Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".

Socotind că cineva-i răspunde Ș-acum, iarăș' cu d-inimă frântă Zise: -„Oricine-ești, nu te mai ascunde, Sau ești om, sau vreo ființă sântă, Ieși la mine-încoace și te-arată, O! spune-m și mă desfată!" Iha: „fată!"

„O! eu încă caut o fată blândă Care sufletu-mi dusă cu sine, Lăsându-mă-întru năcaz ș-osândă; Nice știu prin ce locuri străine Va fi ia petrecând zile-amare Și de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"

„Cine știe, vedea-ne-om vreodată Și poate că după vreme lungă!... Că nu-în zădar au fost ea furată Doar' în țări streine va s-ajungă Și-oh, amar! apoi cine mai știe Cui va fi dragă soție!" Iha: „ție!"

„Hai, doară mă-înșeli, copilă bună, Alinându-mi puținel năcazul, Că eu văd numa noori și fortună De când soarele-mi ascunsă-obrazul. Deci, de-i adevărat graiul tău, Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"

Aici el era să mai vorbească Și să mai asculte ce-i vrăjește Iha, fata cea pădurănească, Când de-o lature, iacă zărește Venind împotriva lui vrăjmaș, Pe cal întețit, un călăraș.

Țiganul zărind sabia luce, Și voinicul sosindu-i aproape Tot înghieță, nici fuga s-apuce, Nici în grabă-oarecumva să scape În pripă cuteză, că din vreme Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...

Asupra nearmați și de-a ta samă Argineanul sabia nu poartă; Pentru-aceasta să fii fără teamă, Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă: Nu văzuși maìnte pe-oarecare Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?

Nu văzuși o copilă creștină Tinără și dintr'o mie-aleasă, Ca ș'o mielușică fără vină Fugind repezită, spărioasă Și năzuindúndeva să scape, După ea doi turci gonind aproape?"

Parpangel cu mintea-înhemeită De cele care lui să tâmplasă, „Drag (zisă) coconaș! o clipită Numa eu văzui pă ha frumoasă! Dară, ca să nu-ți vorovesc pleve, Însumi nu știu: în vis sau aieve."

Voinicul cunoscu din cuvinte Că bietul țigan ș-acu visază; Stete puțin cu-îndoită minte, Dar' murgul îi sare și rântează, Flútură cu capul, înspumate Zăbele roade și pământul bate.

Acesta era viteazul de care Oastea păgână se temea toată, Doară cel mai harnic și mai tare Din toți ce-au purtat arme vodată; Multe el făcusă vitejii în lume, Jurat vrăjmaș turcescului nume.

Înțălegând el dară că vine Sultanul cu toată-a sa putere Să jefuiască țările creștine, Își părăsi tânăra muiere Ș-îmbrăcat în zoao luminoasă Asupra păgânilor purceasă.

Sângur, cu nesupusă vitejie, Hotărî pe turci să năvălească, De-ar fi ei și mácar câți să fie; Ș-acum de trei ori, cu voinicească Îndrăznire,-asupra multor sute Dete războiu ș-alungă pe tute.

Nici unul poate mâna să pună Pe dânsul sau rană să-i aducă, Iară el ca fulgerul detună Între dânșii, când sabia-ș apucă; Și pare că-împrejurul lui ploao Trupuri de păgâni tăiate-în doao.

Tocma să tâmpinasă cu-o ceată De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă Tăindu-i partea cea mai bărbată, Iar' el ostănit căutasă-în pripă Să-odihnească-a umbră răcuroasă, Și veni-într-astă pădure deasă.

Dar' spre răul său și soarte-amară, Era pădurea cea blăstămată!... Cum intră și vru să să pogoară Supt un păltinaș, iacă deodată Doi turci vede, gonind o copilă Carea-l rugă de-ajutoriu și milă.

El neștiind că este-o nălucă, După dânșii nencetat aleargă Și-i pare că-acuș'-acuș apucă Pe gonaci, capetele să le șteargă, Iar sosind lângă țigan pieriră, Și de-aceasta el acum să miră.

Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare, Că tocma nimerisă la cele Doao-izvoară de-împrotivă, care Din sufletele mari fac mișele, Iar' mișeilor dau vitejie. El, săracul, de-aceasta nu știe.

Acoléși lângă dânsul de-o parte Era doao, supt un fag, izvoară, Din care curgea pe doao boarte, Doao păraie, ca și vioară, Având limpede-apă și dulcie, Iar' una-i de-împrotivă altie.

Care bea din cel pe mâna dreaptă, Pe-acel duhuri nalte-l împresoară: Mintea nu știu cum i să deșteaptă Și pare că sus la nuori zboară, Face dintr-un iepure fricos Viteaz neînvins și leu inimos.

Iar' apa cea de pe mâna stângă, Tot focul sufletului potoale, Face mintea tâmpă și nătângă, Ba toată firea trândavă, moale, Cela și cesta părăuaș mic Era-între țigan ș-între voinic.

Vede limpede ca și vioară Apa voinicul și frânt de sete De pe cal îndată să pogoară. Neștiind, bea de saț, pe-îndelete, Ah! și bea cu multă lăcomie De-a stânga, dintru ticăloșie.

Sărace-Arginene! ce minută Nefericită-acolea te-adusă, La cest urât părău ș-apă slută!... Iacă vitejia ta răpusă!... Dar ce folos, abea cât înghite, Iacă toate-întrânsul schimosite,

Lasă calul, armele desbracă, Apoi merge și-în codru s-afundă. Parpangel tocma era să treacă Părăul și văzând limpede-unde Curgând pe su țermurile-înguste, Nu să putu răbda să nu guste.

Cât putu-încăpea-în palma cufundă, Atâta luă și sorbi-îndată, Și iacă-în fața lui cea rătundă Să vedea schimbarea minunată, Căci ochi nu știu cum i să-înfocară Și-înt-ralt chip cu tot să strămutară.

Cu privire mândră și vitează Tocma ca ș-un altul acum stete, Iar' mintea-i să luminà cu trează Istețime, ș-osăbită sete Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte Lucruri mai mari, de slavă și nalte.

Caută la sine și să rușìnă Văzându-să-în hainele mișele, Toate ude și pline de tină; Aruncă ceste și luă cele Carele-Argineanul lăpădasă Una cu armătura frumoasă.

Cu ochiul lacom toate petrece Și una după-altă le îmbracă, Și părea că nu să teme de zece, Dacă scoasă sabia din teacă. Iar apoi, văzându-să călare Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.

De-aci zlătariul fără zăbavă Luând cărarea-îmblată, purceasă Prin cea necunoscută dumbravă. Acuma și de Romica-ș' uitasă, De nu i-o pomenea lui o tâmplare Groaznică, fără de-asămănare.

Măcarcă calul inimos îl duce Rapede și cum să cade-în spate, Totuș' el băgând sabia luce În teacă, la un tufariu să-abate Și rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!... Sânge pícă cu glas de durere:

„Nu mă frânge, drăguț Parpangele! O, lasă-mă s-odihnesc în pace! Tu nu ști că-în aceste nuiele Trupșorul Romicii tale zace!... Soarta mea fu crudă și nedreaptă, Líbovul altii pe tine te-așteaptă!"

Glasul tăcu; iar dacă-înțăleasă A logodnicii tristă tâmplare, Stete nemișcat cu față jeloasă, Inima su piept bătându-i tare. Izbucnind în urmă jelea-închisă, Râu de lacreme varsă și zisă:

„Tu ești, dragă Romică dorită! Váileo, vai! ticălosul de mine!... Cum de groaznică ți-au fost ursită!... Ah! nu pot eu trăi fără tine; Ieu încă-a vieții fir mi-oi rupe, Pe-amândoi o groapă să ne astupe."

Zicând aceste sabia scoasă Și vru-în doao gâtlejul să-ș' taie, Dar' cu farmece trupu-i legasă Mama sa, Brândușa, ca-în bătaie, La războiu sau măcar ce-altă price Nice-o armă-în lume să nu-i strice.

Deci sabia lunecă pe piele Ca pe marmură nestrăbătută, Iară de mult bănat și de jele, El în urmă la crièri să strămută Și pare că nimica nu mai sânte Ș-umblă ca ș-unul fără minte.

De-aci-întețindu-ș' calul, aleargă Încoace și-încolea cu iuțime, Cruciș', curmeziș' pădurea largă, Cu tot feliul de nebune shime, Tocma ca ș-o sălbatecă fiară Țipă, răcnește, spumegă, zbiară...

„Stați, tâlharilor fără de lege (Strìgă el căutând în toată parte), Suflete păgâne și pribege, Pe toți v-așteaptă cumplită moarte!... Însă, dacă-mi veți da pe Romica, Iată că nu voi face nimică!"

De-aceste lui în minte puiază Fierbințala! Câteodată-îi pare Că vede pe Romica cu groază De dânsul fugind; el pe cărare Îi merge și purure-o-întețește, Dară ea tot fuge bărbătește.

Așa făcând pănă când înoaptă, Adeseori zice: „Dulcea mea zână, Nu mă fugi! Deh, Romică,-așteaptă! Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină, Să mergem la țigănie-acasă. Vină, dragă Romică, frumoasă!..."

Rău-mi pare, drăguț Parpangele, Că-atâta pățești pentru-o copilă, Că nu-s vrednice de-atâta jele Copilele, ba nice de-o milă!... Căci puține sunt, foarte puține!... Cu care să te nărăvești bine.

FÂRȘIT

Cântecul a V

Țiganii la sfat n-au bună plază; Tandaler ca ș-un bărbat s-arată, Vodă tabăra le cercetează Cu garda sa turcește-îmbrăcată. Pe Parpangel abea la viață Întoarce mamă-sa isteață.

Acum laia țigănească-armată Nu era departe d-Inimoasa Hodinind și mergând câteodată; Iară la crieri coapta și bărboasa Bătrânime cu cei mai de cinste Să sfătuiea, ca și mai nainte.

Căci acum și-înțăleaptă solie De-oarecâteva zile-întorsese Cu răspunsul bun de la domnie Zicând, precum vodă le spusese Și cum au aflatau a sa mărie, Toate după pofta lor să fie.

Adecă-întii, ca de la Flămânda Păn la-Inimoasa numa trei mile Să fie, când or merge curânda; A doao, să facă-în toate zile Atâta hodini câte le place, Să mânce, să beie și să joace.

Numa de una grijă să poarte: Când s-ar tâmpina cu turci în față, Să nu-ș aducă-aminte de moarte, Dar' inimă s-arate-îndrăzneață, Că, de-or fugi ș-or întoarce spate, Nu le va mai trimite bucate.

După multe sfaturi și cuvinte Spuind fieșcare a sa părere, Bălăban, aducându-și aminte De vorbit, graiu ș-ascultare cere; Și văzând că nime nu-l smintește, Rădicând glasul, așa rostește:

„Bărbați buni, mai nainte de toate Cred eu că-ar trebui să să-așeze: Oare suntem sâliți a ne bate Cu turcii? Că-având mințile treze, Lesne vom precepe dintru-ahastă Cum că-o mare ne-așteptată năpastă!

Pentru ce vodă-aici ne trimisă? Pentru ce ne pusă-armele-în spate? Pentru ce dete mălaiu cu clisă...? Aheste nu mi-s lucruri curate!... Și mă tem ca nu, cu bună știre, Să fim trimiși aici la pierire.

Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine Să ne tragem în sus, cătră munte, Să nu-așteptăm pănă turcul vine În sângele nostru să să-încrunte; Și Cetatea Neagră este locul, Unde ne vom aștepta norocul."

Goleman încă-atunci de potrivă Într-acest chip rostul său deschisă: „Tot care n-are minte ponivă Și privind cu ochii doar' nu visă, Trebuie să vază, să-înțăleagă Că Vlad Vodă-au făcut cu noi șagă.

Au socotiți voi că el nu știe Cu câtă putere turcul vine, Ca să puie țara supt robie? Înprotiva-ahăstor oști păgâne Noi avem să stăm cu vitejie, Măcar și de-ar fi de sute-o mie.

Adecă, turcii venind să lovească Întii pă noi, ș-întia năvală Oastea țigană s-o sprijinească, Ca el apoi, fără de-ostăneală, Să deie pe dânși, de-a noastră moarte Slăbiți, și biruință să poarte.

Spúneți-m acum: pentru ce s-ascunde? Pentru ce nu sunt oameni prin sate? Toți au fugit și nu să știe-unde, Ducând cu sine toate bucate. Au văzut-ați trecând din loc în loc Vrun om, vrun câine sau dobitoc?

Cum dară să nu putem noi crede Cumcă suntem amânați la moarte, Ca și nește mișele cirede? Oh! amară și cumplită soarte! Inima-m pare că să despică Dă mare jele, bănat și frică."

Atunci Tandaler cu sumeție Sculându-să: -„O, voi toți, iepuri fricoși (Zise), câți sunteți în țigănie! Dar' de voi mă mir, bătrânilor moși, Cum puteți asculta cu răbdare Tot dă frică și dă spăimântare!

Noi să fugim! Și-încătro? Dar' unde? Și pentru ce? Sau doară dă frică? Care să teme să poate-ascunde: Iacă codrul!... Dară cui voinică Încă-în sânișor inima bate, Locului va sta pănă când poate.

Iar' de-au vrut vodă să-ș facă-izbândă Asupra toatei țigănești laie Și-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă Pentru nește clise și mălaie, Să-i arete-acum țiganii dară Că nici ei sunt pui dă căprioară."

Abea fârși Tandaler cuvântarea, Când iacă, cu mare bucurie, Sfatu-i întări toată-adunarea Cea mai multă și mai tinerie, Numa bătrânii ceva-îndoială Avea pentr-a turcilor năvală.

Nici în zădar să temea, că iată, Să-aud de departe țipete dese: Pentrucă-avangarda spăimântată Care după bureți să dusese, De pe-un gruieți oblicisă-o mare Ceată de păgâni venind călare.

Și-într-un suflet alergând acasă Striga: „Fugiți, că turcii vin, iacă!" Iar' laia țigănească fricoasă De spaimă nu știea ce să facă. Cu vaiete mari și cu plânsoare Căuta-încoace și-încolea scăpare.

Adunarea noastră prenălțată, De-atâta zarvă cu rebelie, Abea-în urmă și ia să deșteaptă Ș-uitându-și de arme, de bătălie, Apucà fuga cea sănătoasă Năzuind la tufa cea mai deasă.

Însă-acuma nu e cu putință Cíneva să scape, să să-ascundă; Pentru-aceaia toți cu bizuință Acolo să bagă și s-afundă Unde văd că-i grămada mai mare Ș-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.

Cum oile blânde prin ocoale Când aulmă lupul pe de-aproape Ascunzându-și capetele sale, Care de care precât încape Între celelalte să vârește, Iar' de-apărat nici una gândește,

Așa țiganii săracii grămadă Îmbulzându-să-într-un loc s-adună, Ș-ascund capetele să nu vadă Cum turcii vin în chip de fortună, Hăi! pe dânșii-acuși, acuși să deie Și dulce viață să le ieie.

Dar' când sosi vrăjmașul în față, Toți la pământ căzând își plecară Grumazii și întinsără brață, Milă cerșind cu lacremi amară: „Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă, Pierit-au țigănia săracă!..."

Într-acea-un turc la grămada-întie Țigănească de-aproape sosisă, Care-în mână țiind o hârtie Într-acest chip le ceti și zisă: „Fiindcă voi, cioare blăstămate, Ați socotit cu noi a vă bate

Ș-armele cu neauzită-ocară Pe turci au rădicat toată ordia Voastră!-acum dar ian' ieșiți afară S-alégem a cui e voinicia! Care n-a ieși este-un calic, Iepure fricos ș-om de nimic.

Și pentrucă-au cutezat să poarte Armele ce-a purta să cuvine La voinici, să va certa cu moarte, Drept ce-au făcut armelor rușine!... Iar' muierea lui și copii Nevinovați să vor da robii."

Țiganii înțălegând aceste, Toți încremeniră de frică: Cesta léșină fără de veste, Cela-amúrte, nu sâmte nimică, Altul să vaietă-în gura mare, Iar altul plânge cu suspinare.

Mai toți acu de sineș' uitasă, Numa Neicul încă firea-ș' ține Și la tâmplarea cea mai jeloasă Socotindu-să puțin în sine, Un bun cuget îi nimeri-în minte, Să iasă turcilor înainte,

Ca doar va putea ceva să facă Prin rugăminte și plecăciune, Pentru cea țigănime săracă. Deci luând ș-alte fețe bătrâne, Mearsă-înaintea celùi mai mare Și-îngenunchiend grăi cu plânsoare:

„Domnilor turci! deh, fie-vă milă Dă țigănia noastră săracă! Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă, Ca mai rău doară să nu petreacă, Au trebuit armele să-îmbrace Neavând dă nevoie ce mai face!

Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină, Numa Dumnezieu lui să plătească, Căci el ne-au băgat în hastă tină, Dar' vița noastră țigănească Cu toată lumea trăiește-în pace Și zieu că bătălia nu-i place.

Dăci nu vă lăcomiți într-atâta La țigane suflete mișele. Luați-ne-averile și pita, Desbrăcați-ne pănă la piele, Numa ne lăsați dă mângăiere Viață, copii și muiere.

Știți bine că și la voi săracii Țigani trăiesc numa din milă, Făcând slujbă și plătind hăracii, Nici la războiu merg numa dă sâlă. Dăci iertați-ne acum de-o dată, Să vă ierte Maica Precurată!...

O! iertați-ne, luna să vă-ajute! Mahomet mulți ani să vă trăiască! Hie uitate hele trecute!... Dumnezieu pe loc să ne treznească Dă suntem noi dă vină-într-ahastă, Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.

Și ce folos de-acolea vă este, Deacă ne luați dulcea viață Ș-a noastre vor rămânea neveste Cu mititei copilași în brață? Noi om pieri,-adevărat! dar' ele Or purta după noi lungă jele."

Aici Neicul era să mai zică, Când Răzvan țiind ochi la povață, Cu bucurie glasul rădică: „Eta! domnul măria-sa, față!..." Căci cunoștea pe Vlad foarte bine, Măcar era-în hainele străine.

Ș-aiavea cu călărime-aleasă Vlad era, pe care ca mai lesne Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă Turcește din cap pănă în glezne, Într-adins hotărând s-abată La țigănimea noastră-întrarmată.

Deci Vodă cu mânie sâlită, Căci abea putea râsul să-ș' ție, „O! (strigă) prăsilă ticăită! Aceasta-i a voastră vitejie? Pentru-asta v-am dat arme ș-olate Și vă hrănesc, cioare blăstămate!...

Ca,-în loc de-a vă-apăra draga țară Ș-a vă bate cu turcii păgâni, Asupra mea să vorbiți ocară? După-aceaia să vă dați în mâni La câteva sute de vrăjmași, Voi, atâte mii de-armați ostași?

Iacă, să știți că de-acu bucate Nu voi da, de n-eți pune sâlință Cu turcii-încai o dată-a vă bate Făcând asupra lor biruință, Iar' de v-eți pleca turcilor ca noao, Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"

„Să ierți Măria ta (Neicu zisă), Noi suntem fără de nice-o vină, Că cine-ar hi crezut ca să ni să Tâmple-una ca-aceasta și să vină Pe noi munteni îmbrăcați turcește? Însuș' măria-ta socotește!...

Dar' totuș' socotind pe dreptate, Zieu! nu să cădea mării-tale Să ne bagi atâta frică-în spate Cu cele blăstămate cealmale!... Asta (Dumnezieu să te trăiască), Zieu că nu fu glumă țigănească!"

Într-acea iacă repezit vine Un călăraș dând lui Vodă știre Cumcă-un stul din oștile păgâne Nu departe, lângă-o mănăstire Odihnind ar fi și, cum să pare, Așteptând altă ceată mai mare.

Cum principul această-înțăleasă, Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată Cu munteana călărime-aleasă, Iar' țigănimea noastră bărbată: Ca din vis acuma să rădică Bucuroasă că-au scăpat de frică.

Ci peste puțin întoarsă iară Bărbăția lor cea de după-ușă: Cât călăreții să depărtară Muntenești, iată, ca din culcușă Iepurii scorniți, așa ieșiră Uitându-și de frica ce pățiră.

Toți apoi a să mira-începură Cum au putut ei să să spăimânte De-acea nevoiașă-adunătură De munteni în străine veștmânte?

Toți acum arăta vitejie Ca când nu s-ar teme nici de-o mie. Iar' Muțul rumpând lunga tăcere, „Dar, ian întoarceți acum încoace, Vitejilor (din toată putere Strigă), voi, căror numa vă place Furiș' a veni cu-înșelăciuni Ș-a spăria pruncii din tăciuni!"

De-acolea-îndemnându-să mai toată Murga țigănime,-inimă prinsă Ș-acum avea chief să să și bată, Dar' ceata muntenească fuga-întinsă Ș-altul nu era nime cu care Să-ș' poată stâmpăra râvna mare.

Însă, de-ar fi-inimă și vărtute La om, tot într-aceaiaș' măsură Cu gura,-o! câte și câte sute De viteji ar fi biruiți cu-o gură Atunci cel cu gura cea mai mare Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.

Cumcă lucrul nu-i așa, s-arată Din cele ce eu acum voi spune: Tocma când avea chief de-a să bate Țiganii fără de-îmbieciune, Un prilej bun tâmplarea le-adusă De-a-ș' stâmpăra dârzia nespusă.

Căci Omár Páșa iacă le vine Cu o groasă-ordie tocma-în față. Omar, care-a oștilor păgâne Atuncia era-întia povață, Eșisă din tabăra turcească Locurile-împrejur s-iscodească.

Cum țiganii zăriră departe Venind cu oaste-așa număroasă, Iarăș căzură-în fiori de moarte Și toată gura iară-încetasă, De nu le-ar fi scos grija din minte Tandaler, cu ceste cuvinte:

„Tot omul s-auză, să-înțăleagă Că Vlad Vodă iară pă noi vine Și vra doară să-ș' mai facă șagă; Dar' fiți bărbați și vă țineți bine, Nice vă dați cu-una sau cu doao, Că nici voi sunteți făcuți din oao."

Mergând aceasta din gură-în gură Și din om în om prin țigănie, Mare la toți făcu-îndemnătură; Deci gândeai că morții iară-învie! Fieșcare cum poate s-armează Ș-a ieși la bătaie cutează.

Pănă ei să-înarmă pe-apucate, Turcii-acu foarte-aproape sosisă, Dar oblicind țiganele gloate, Omar stete și-o ceată trimisă Să-i aducă oar' câțiva-înainte Ca să-i cerceteze din cuvinte.

Însă-acu laia cea mai voinică Era gata de-a să tâmpinare, Ca când n-ar cunoaște nice-o frică, Așa era râvna lor de mare! De lòlot, úiete și strigate Suna-împrejur locurile toate.

Năvălind apoi de toată parte Era tocma să să și lovească, Când Parpangel sărind îi desparte, Care-în buiguiala nebunească Alergând, în cea parte-ajunsese Și făr' veste-înainte le iese.

Calu-îi alerga, gândeai că zboară, Drept la șireagurile păgâne. Țigănimea văzând astă rară Vitejie, că-un sângur de sine Pe-o oaste-întreagă face năvală Și mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.

Oblicind păgânii-atâta gloată Asupră-le venind cu tărie, Iar mai vârtos armătura toată A lui Arginean n-au vrut să ție Nici o minută locul, ci-în pripă Mearsără care-încătro-în răsipă.

Parpangel după dânșii s-alungă, Dar, o! tâmplare nenorocită, Sărind calul peste-o râpă lungă Căzu călărețul fără-ispită Cu capu-în gios și-în tină rămasă; Calul fugi ca când nu i-ar pasă.

Țiganii, dacă din ochi scăpară Pe turci cu cel voinic împreună (Căci nu știa că-i Parpangel), iară Să-întoarsără-acasă-în voie bună, Cu mare triumf și bucurie C-au alungat muntenească-ordie.

Bine să zice: cui vra norocul, Și durmind îi cade piara-în gură! A norocului fu ș-aici jocul, Însă țiganii nu pricepură. Tocma când Omar era să vie Să-împresoare biata țigănie,

Vlad Vodă cu garda sa voinică Fără veste ieșind îl năvale, Multe sute-i taie și dimică Strâmtorându-l într-o-îngustă vale, Ș-abea sângur Omar cu puține Au putut scăpa gloate păgâne.

Dar' țiganii noștri credea tare Și vârtos că munteni acei fură Ce pe dânși venisă să-i omoare, Îmbrăcați în turcească muntúră; Aceasta povestea ei cu fală. Cum nemintea pe oameni înșală!...

Într-acea-a lui biet Parpangel mamă, Fiind afundată-în jele mare Ș-șteptând cu luare de samă, Minunat acest lucru-i pare Că pre fiu-și cu a sa mireasă Încă nu vede sosând acasă.

Deci Brândușa (căci așa pe nume Să chiema) fiind fermecătoare, Doară-atunci cea mai vestită-în lume, Ce sâtirea dracii din vâltoare, Ba cu fermecături neauzite Oamenii strămuta-în fieri și vite,

Tot feliu-încântă ea de jivină Și cumu-i vine-în minte-o preface, Apoi descântă cât bați în mână Strămutatele jivini sărace, Și nu este-un feliu de măestrie La care-învățată să nu fie,

Fiind amărâtă și vrând să știe Unde fiiul ei atâta rămâne Și doar' de este Romica vie, Luă doao fermecate frâne Din róșii făcute strămătură, Șoptind cu sine ceva din gură.

Cum fârși neînțălese cuvinte, Iacă doao pregroaznice bale Fără veste-i steteră-înainte; Guși avea pestricate și foale, Însă cu-arepi și solzuri pe spate Și nește coade lungi, cârlibate.

Puindu-le-apoi frâne de lână Obrazui-în pulbere-o căruță Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână, Pe care șezând bale sumuță Și iacă-în cotigă făr de roate Vrăjitoarea văzduhul străbate.

Băláurii-înhămați zboară ca vântul Precum striga-i mână și-i duce. Într-un ceas cungiură pământul Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce De-a-și găsi fiiul dorit. În urmă Foarte-amărâtă cursul său curmă.

Supt o râpă-adâncă să pogoară Și luând de pe bălauri căpestre, Le face semn ca din ochi să piară; Ducându-să-apoi fierele măiestre, Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie Și cât poate, de trei ori țipoaie.

Mai degrabă decât o clipită, Mulțime de duhuri necurate Din toate laturi vinea pornită, Iar' ea-începe a-i sitiri să caute Sau să spuie-unde fiiu rămâne Și pentru ce-acasă nu mai vine!

Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viață, Dar' numa cât sufletul nu-i iasă; Noi ț-om fi păn la dânsul povață!" Deacă-aceasta Brândușa-înțăleasă, Îndată-alergă cu osârdie Ducând-o cel din răspântie.

Acolo sosind maica duioasă Ș-află fiiul mai fără viață. Trupu-i rădică și frântele-oase, Luându-l pe bietele brață, Îl pusă-în căruța cea vrăjită Și zbură cu el într-o clipită.

Dusă-l între nește munți de-aproape, Sus pe-o stâncă naltă și rătundă Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape Ce să-áflă-într-o peșteră afundă, Apoi cu ierburi cunoscute În tot chipul cercă să-i ajute.

Unele fierbe ia-într-o căldare, Din altele stoarce mustăreață, Iar' din altele-i face scăldătoare: Iarba vântului și iarbă creață, Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniță, nalbă, mătăcină,

Plătàgină, sovârv cu cicoare, Troscoțel, podbeál și mătrăgună Și de-alte mai multe ierburi care Stoarse, mestecate depreună Ș-în mai multe chipuri prefăcute Trebuie bolnavului s-ajute.

Iar' după ce cu ceste toate Îl scăldă, l-învălui și l-unsă, Inima-i începu iar' a bate, Sânge-în moarte mădulări pătrunsă Ș-a treia zi cătră dimineață Semne-aiavea dete de viață.

A răsufla-începe câteodată Și-a mișca mânile și picioare; Ca și din somn apoi să deșteaptă Și, căutând la toate împrejur, pare Că caută la maică-sa cu-obidă Și ochii iară va să-ș închidă.

Iar Brândușa strângându-l de mână Amar să cânta: „Dăh, Parpangele! Dăh! mai clipește cu ha lumină A ochilor tăi plină de jele!... Și caută la mamă-ta săracă, N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."

Atâta fură de putincioase Vaietele de maica-obidată, Cât de la pragul morții să-întoarse Sufletul lui Parpangel îndată Și, deschizând ochii-adoooară, Așa cuvântă cu jele-amară:

„O mamă! zieu, păcat neiertat Fi-ț-va, că mă treziși la viață. O clipită de m-ai hi lăsat, Eu vedeam față de față Toate hele ce vor hi să hie De-acum nainte pănă-în vecie!..."

Dar mamă-sa-l mângáie și-l sărută: Spuindu-i toate ce să tâmplasă, Și-într-acea cu leacuri îi ajută. Iar' dacă de Romica frumoasă Îș' adusă-aminte,-atunci de toate Ș-uită de mai nainte visate.

Căci Brândușa l-încredință tare Și vârtos că Romica trăiește Și-încă este-întreagă fată mare, Nici pe altul cineva iubește. Cu d-este și leacuri de folos Curând îl făcu ea sănătos.

Iar' după ce-întreg ca și nainte Tânărul țigan acuma stete, Mamă-să-i dete-în calde plăcinte Farmece, care-avea, pe-îndelete, Farmece de somn aducătoare, Însă trupului nestricătoare.

Parpangel căzu ca mort îndată, Iar' însă culcându-l lângă sine, În cotiga sa cea fermecată, Zbură din locurile străine Drept acasă-în d-alba țigănie, Unde pe toți află-în bucurie.

Căci și Romica tocmai sosisă Și spusese toată-a sa tâmplare: Cum ea la cea curte nimerisă, Cum apoi curtea-într-o baltă mare S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă În urmă-o măgăriță-aripoasă.

Brândușa, de nimene văzută, Sosi tocma după cina mare Și iarăș', prin farmecă știută, Trezindu-și fiiul din somnul tare Trimisă după mândra Romică Ca să ș-o facă nuoră și fiică.

Cântecul a VI

Sătana cade-în melanholie Socotind asupra sorții sale; A iadului s-adùnă boierie Și să sfătuiește cu ce cale Va s-ajute turceștilor gloate; Țiganilor să fârșesc bucate.

Acum peste-ochian șoimanul soare Strălucea dositelor ostroave, Noaptea cu neagra sa învălitoare Câmpi acoperisă și dumbrave, Iar' de grele-ostăneli obosita Dulce răpăusa prin staure vita.

Numa fieri priveghia răpitoare Și bărbații cu cugete rele; Lupul gonea după căprioare, Buha vâna-în tufe păsărele, Ș-umbla ș-alte jivini stricătoare Ce-întunerec iubind fug de soare.

Era vremea tocma-întiaș dată Când cântă cocoșii de cu sară, Ș-încălecând mături sau lopată La Rătezat strigòile zboară, Când să preumblă cele frumoase Strâmbând oamenilor dreptele-oase.

Toate-adecă-odihnea cele bune, Numa cele rele, blăstămate, Umbla după-a lor înșelăciune, Cum sunt duhurile necurate Care nu dorm nice-odinioară, Ci noaptea-în toate părțile zboară.

Tocma pe-acea vreme, supt afunda Tartárului peștere, Sătana Scoțind capul afară din unda Văpăii nestânse, cu tirana Sa privire, pe diavoli învită Să muncească făptura osândită,

Iar' el prin aceasta să desfată Ca ș-un craiu tiran după bătaie, Când vede-oastea vrăjmașă junghiată, Când noroade-întregi strică și taie Și e mâhnit numa că nu poate Așa tăia noroadele toate.

Însă-într-această noapte, de care Zic eu, după ce oar'câtă vreme Sătana căută cu desfătare Cum chinuita făptură geme, În gânduri căzu și socotele Ce-i pricinuiră-amară jele.

Pentru că cugetând el în sine Cumplita sa din ceriu scăpătare, Apoi tot pierdut vecinicul bine Potrivind cu a sa de-acum stare, Așa răcni de jele și-urgie, Cât clăti iadul din temelie.

Crunți învolbind ochi apoi: „Oh mie! (Strigă) Cu totul nesuferită Viață și nemuritorie!... Mai bine era-într-acea clipită, Când fui surpat cu mândra mea ceată Să fiu pierit cu totul de-odată!...

Câci, măcar muream eu fără vintă, Dar' mergându-mi în nimică firea, Durerilor încai să punea țântă, Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea Fericirilor mele trecute, Curmată fiind prin moartea iute.

Ci nu mi-au priit várvara soarte Ș-în războiu îmi fu protivitoare, Nice-a vínce-mi dete, nice moarte, Lăsându-mi această rozătoare Și nesuferită pomenire. Oh! crudă, nespusă chinuire!...

Această dar' aducere-aminte M-apăsă-acum... nu tu, Savoate! Căci însuș' a ta de-acu nainte Atotputernicie nu poate Alta să facă-asupră-mi izbândă Mai mult ocarnică și neblândă.

Deci sus, Sătano! Scoală și-arată Celui-de-Sus că-ai încă putere; Și măcar nu poate el să pată, Nici să sâmțască vre o durere, Totuș cere-a ta pe dânsul ură Să-ți izbândești pe a lui făptură."

Aceste zicând groaznic urlă, iară Tot iadul răsună cu greu muget. Însuș' diavolii să spăimântară Și vrând să știe-a Sătănii cuget Boìerimea tartárului toată Într-o clipită fusă-adunată.

Ochii Sătana-își întoarsă roată Cercetând pe tot însul în față; Inima pare că-i să desfată Văzându-și boierimea sumeață. Apoi, după puțină tăcere, Acest chip grăi rozându-și ghierre:

„O, soți credincioși ursitei mele, Viteji protivnici naltei lumine Ce stăpânește mai sus de stele, Știu că v-aduceți aminte bine De cea vecinică zio cumplită, Domnia mea când fu cutrupită.

Biruiți fum cu drept! în bătaie, Iar' nu supuși, asupriți; iară Nice-într-astă pucioasă văpaie Cu vecinică și nestânsă pară Suntem plecați, unde fără spaimă Făptura pe Făcătoriu defaimă.

Știți dară că-a noastră mângăiere Este în izbândă sângur ș-ură Asupra celii de sus putere Ce pedepsește și nu să-îndură!... Dar', precum văd, să pare mie Că vă-au apucat o trândăvie!

Nu văd eu acum bujdind pe poarta Iadului suflete ca nainte, Ș-acuși va fi doar deșartă boarta Această-întunecoasă, fierbinte, De n-om mai îndrăznire o dată A lupta cu oastea luminată!

Fost-am în lume și de-amăruntul Toate-am iscodit. Adevărat! Cumcă-încungiurând eu tot pământul, Mai cu samă-l văd noao plecat, Iară țări adevărat creștine Sau nu văzui, sau foarte puține.

Dar' ce folos! când văd omenirea Care fu-în pisma noastră zidită, Înălțându-și pănă la ceriu firea Și pănă la partea cea mai fericită,

Râvnind a fi-oarecândva părtașă Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă. Însă nu fie-asta-adevărată!... Ca marele Sătana să vadă Urgisita făptură vodată Colò sus, în cereasca livadă, Mai mulțindu-să de-acum nainte, Juru-mă pe tartarul fierbinte!...

Întii, creștinătatea să piară, Războiu în tot pământul să fie, Întunerecul să-întoarcă iară Cu tot feliu de păcat ș-urgie; Aceste-s în scurt poftele mele, Ce răspundeți voi acum la ele?"

Atunci Velzăvúv, hatmanul mare Oștilor negrii mării sale: „Întunecate Doamne! mie-mi pare (Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale, Lăsând aceste pe alt îndelete Să strângem pe dată-a noastră cete,

Căci eu din iscoade-încredințate Care trimesesem sus, pe lume, Am înțăles că vor a să bate Vlad Vodă cu Mahomet, și-anume De cereștii călăreți să zice Că vor pe-agareni detot să strice.

Nu s-ar cuvini să lăsăm dară Nice noi pe cei de-a noastră parte, Ci- îndată să purcedem afară Purtând și noi creștinilor moarte, Căci, de va birui Mahomet, Cade și creștinia pe-încet."

„Bine, hatmane, că-mi dai de știre!... (Zisă mușcându-și negrele buze Craiul întunecat cu răstire.) Acum măria-mea va să-auză Cum e și-a celoralalți socoteală, Ce au să-mi spuie fără sminteală.

Întii, cum dintru voi fieșcare Să sâlește spre-a iadului bine, Amegind pe-om din dreapta cărare, Apoi, în ce chip ni să cuvine Să-ajutăm lui Mahomet îndată: Pre-ascuns, ori cu sâlă vederată?"

Aici Mamona să sculà, mare Visternicul Domnului Sătanei, Pe mâna lui sunt toate comoare De supt pământ, aurul și banii. „Tot iadul (grăi dâns) bine știe Cât îi face-a mea dregătorie!...

Zieu! mai mult decât toate-îi ajută Și mai multă dobândă-i aduce. Chipul și cărarea mea bătută Care pre-om la strâmbătate duce, Este pofta de-averi desfrânată, Într-alt chip lăcomie chiemată.

Omul e plecat spre lăcomie, Din leagăn, căci firea bună-i dede Îndemnul curat de-a prii șie, Din care, ca din izvor, purcede Cruțarea vieții și-o sâlință Spre-a-ș' plini trupeasca trebuință.

Dar eu astă fireșe plecare, Cu totul o stric prin lăcomie Și fac pre om de-în urmă el n-are Hotar în pofta sa. Iacă-o mie De acolea să nasc fapte rele, Tot fiice-a lăcomii ș-a mele.

Tâlhăria, furatul, votria, Înșelarea, strâmba judecată, Ucigării, vânzări, tirănia, Fățăria, camăta cruntată, Și pe rând faptele rele toate, Mai vârtos ce trag spre bogătate.

Aurul acum stăpânește-în lume; Prin acesta cumpăr eu toate Inimile; cu mici sau mari sume Neguțez tot feliu de păcate: Cela-și vinde patria pe mită, Cesta spre ucidere să-învită.

Papa vinde darurile sfinte Pentru gălbănași, iar' patriarhul Din Vizánt le cumpără-înainte. Din episcóp pănă la eclisiarhul, Toți își prevând cele cumpărate Ce trebuiea să fie-în dar date.

Craii și miniștrii având sete De-argint, ațâță războaie crunte; Aurul ia cununa de la fete, Sparge căsătorie și nunte; În scurt, lăcomia nesătulă Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă.

Și cu-aceasta orbind eu prăsila Lui Adam, o-întorc de la cărare Bună ș'o duc pe-încet la topila Noastră aici. Pre pământ, pre mare, Mai toți muritorii despre mine Cu-înaurite-s legați cătíne.

Iar în cât privește-ajutorința Lui Mahomet și-a turceștii gloate, Eu spun drept că nu-s în socotința Lui Velzăvuv, dar' nice să poate, O! hatmane viteaz, asta face Care ne spui și, cum văd, îți place.

Lângă cine puterea și slava Au rămas, hotărât lucru este. Au gândești că Cel-de-Sus lăsa-va Să săvârșim, cum grăiești, aceste? Foarte te-amegești, de cu putere Vrei a da turcilor mângăiere.

Ce-ajunge-oștaneasca ta-îndrăzneală Asupra puterii înzăciuite! Vitejia-înceátă-a fi de fală Și faptele ei cele mai vestite Să numesc oarbă numa dârzie, Când lucrează fără-înțălepție.

Deci, împrotiva celui mai tare, Nu vărtute, ci minte măiastră Trebuie-a folosi. Mie-mi pare Că nu cu vedită și buiastră Tărie noi să dăm ajutare, Ci pre-ascuns, cu multă supțiare.

Înși oameni prin noi să lucreze Spre-a lor pierire necontenită. N-ajută-acum armele viteze Cum punga cu galbeni tecsuită Aceștii, numa să fie plină, Acuma toți oamenii să-închină.

În urmă rușinea mea să fie, Deacă eu cu banii nu voiu face Mai mult decât întru voinicie Altòr a să lăuda place!" Mamona fârșind, Asmodeu râsă Și căutând împrejur așa zisă:

„Nu pentru că eu sunt logofătul De taină-a mării-sale, dară Pentru că mă țân șeretul Cel mai mare-în astă neagră țară Îndrăznesc a-mi arăta și eu Adânc și măestru sfatul mieu.

Însă, mai nainte de-a răspunde, Voiu să fac Mamonii o-întrebare: Pentru ce să-însumeață și de-unde Vin acele cuvinte sprințare A lui? Drept ce-atâta să rădică Socotind pre-alalții întru nimică?

Nu voi să-i întunec vrednicia, Căci banii-au în lume căutare; Dar' ce-ajunge numa bogăția, De n-ar fi și-o vărtute mai mare Cui ș-însă bogăție să-închină!... Și-aceasta e mintea cu sfat plină!

Mamona cu banii face toate, Dar' numa la cei cu lăcomie, La suflete de-argint însătate, Iar Mamona doar' încă nu știe Că multe și mari trebi pe pământ Nu să pot isprăvi prin argint,

Ci prin tehne-ascunse și înșelăminte, Prin intrige, cu sfaturi viclene; Ceste surpă și pe cel cu minte, Ceste să-ajute-oștile-agarene. Ș-acuș' vom vedea prin ispitire Care știe mai bine-a gâcire."

Veliàl, ce peste politie Are-în iad pază și priveghere, Cel ce tot feliul de măiestrie Lumească care domnia cere E procopsit, fârșind Asmodeu, Să sculă-începând cuvântul său:

„Adevărat! nu să-ar cădea mie A mustra pe cei ce-au zis nainte Doară cevaș' cam cu sumeție, Dar', ca să-arăt cât poate să-alinte Pe cineva iubirea de sine, Voi mustra cu vedite pricine.

Fieșcare să lăudă-întru-ale sale Și cu oareșcare micșorare, Pe-ale altor socotind tândale; Și toți vă-înșelați, precum îmi pare, Căci vrednicia voastră-împreună Iar' nu despărțită, să-áflă bună.

Voi sunteți naltele mădulare Aceștii împărății de-aice; Deci a voastră-împreună lucrare Trebuie să-o ție, să-o rădice. Zădarnică-i a voastră putere, Deacă veți lucra cu-împărăchiere.

Deci socotind eu cele din lume Care vă-aduce voao supărare, Îm par ca nește deșerte spume Și fumuri fără de flăcărare. Pentr-aceasta-i și-a mea socoteală Ca să nu ieșim noi la iveală.

Să nu ne-amestecăm la bătaie Cu puterea noastră vederată, Ci, mergând din odaie-în odaie, Să vedem pe cine, ce desfată, Și-apoi pe om în tot chipul rău Să-l otrăvim în cugetul său.

Iar în cât e pentru Mahomet Ș-a lui Vlad mândrie deșartă, Eu am chieea de la cabinét Și mai bine cunosc a lor soarte Decât toți alții. Știu ș-acea bine, Cui biruință-în urmă rămâne!

Intrigele sunt acum făcute Tocma să piarză turcii războiul Și să să vincă mii despre sute, Căci lung nu va sprijini povoiul Oștilor păgâne-o țărișoară Când va fi să-întoarcă-adoaoară.

Iar' Vlad dintru a sa biruință Nu poate trage nice-un folos, Fiindu-i țara cu nepriință, Dar' dintru toate mai vârtos Pentru că din țările vecine Într-ajutoriu nime nu-i vine!"

Velial fârși, dar Moloh încă Rostul său după dânsul deschisă, Moloh! fântâna cea mai adâncă A desmierdării trupești, și zise: „Nime pe-om așa supus nu ține Întru rele năravuri, ca mine;

Știți voi bine că eu prin a mele Măestrii lunecoase ș-ispite, Măguliri, gâdăliri și momele, Ochitúri, zâmbiri, glume-îndrăznite, Pofte fierbinți ș-îndemnul trupesc Acum toată lumea stăpânesc.

Tinerii mă poftesc cu-înfocare, Bătrânii pe-ascuns îmi voiesc bine, Fetele m-așteaptă cu oftare, Neveste să topesc după mine, Ba și călugărul mi să-îmbie Pitulindu-mă-într-a sa chilie.

Deci nu precep ce-i aceastá frică A voastră, temându-vă ca doară Oamenii fiind făptură mică Să nu să rădice-odinioară, La-acătare spiță de mărime, Cum voi ați fost întru cea nălțime!...

Gânduri deșerte! Doar' nice-a zece Parte din făptura cea iubită A lui Savaot nu va petrece În grădina raiului slăvită! Noi om avea partea cea mai mare, Ș-aceasta-i destulă-izbândă-îm pare!"

Iar' Val, stolnicul mare ce peste Mâncări și băuturi era pus, „Adevărat (au zis) lucru este Că n-avem să-așteptăm colo sus, Oarecând ca să-ajungem la cele Nalte lăcașuri mai sus de stele.

Pentru-aceasta și eu socotesc Ca zădarnică toată cercarea Vreunui războiu cu soiul ceresc, Însă pe care-îl mâncă spinarea, Cerce ș-a vedea din apucare Că nu-i lucru lesne cumu-i pare.

Drept ce să ne pùnem fără treabă La primejde? Să dăm și cumcă Pre Mihail vom birui-în grabă; Dară cel ce cu fulgere-aruncă Nemuritoare! va răbda doară Să vă-apropiați de nalta sfiară?

Un tunet! ca-în ziua cea-îngrozită Când furăm surpați dintru nălție, Și toți iacătă-vă-într-o clipită Svârliți supt tartar!... ba cine știe Câte mii de miluri mai afund, Unde-acum nice dracii pătrund!

Pentru-aceasta cu Velial și eu Depreună socotesc și deacă Vreți doară-a cunoaște chipul mieu Prin care suflete vânez, iacă Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură Fără treabă și fără măsură,

Tot aceasta este de la mine; Beția și grasa-îmbuibăciune Sunt a mele și trag după sine Trândava cu totul uităciune De lucruri bune și cuvioase, Fac minți tâmpite și trupuri grase."

În urmă Vélfegor vorbă-apúcă, Stăpânul credințelor deșerte, Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă Cărui i voia să să mai certe Odată, dar mie la-împărțire A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.

Eu mă sârguiesc în tot adinsul Ca cea mai mică rază de lumină Care-în om fu născută cu dânsul, Să-o-întunec să nu fie sărină; Ș-am făcut acu multe ispite Cu tot feliu de-arătări măestrite.

Fieșcare crede în vreo lege Care-o socotește preste toate, Și tot însul prin minte s-amege Sau lăturiș' din cale s-abate. Așa-l întunec! de nice sâmte Că-are vreo precepere sau minte.

Fanatismul și Suprăstăciunea, Ceste-a mele doao slujitoare, Toată-adevărată-închinăciunea Dumnezieirii ceii făptoare În schime-o prefac necuvioase, Nevrednice, ba și rușinoase."

Sătana care cu suferință Pănă-acum ascultă: „Tot viclene (Zise), dar nu spre ajutorință Grabnică oștilor agarene Sfaturi mi-ați dat! Însă mie-mi place Acum după gândul mieu a face!...

Deci tu, hatmáne, pasă ș-adună Din cetele cele mai viteze, Întru tot, o leghioană bună Ce-are poruncii mele s-urmeze." Aici tăcu Sătana și-îndată Adunarea mearsă-împrăștiată.

Dar', ce mă tragi de guler, o musă! Iarăș cătră d-alba țigănie!... Care-acum ca și friptă de spuză Nu știea de ce să să mai ție, Că, cu toate sfaturile sale Încă nu să pusese la cale.

Iar', dragă musă! scoate-mă-afară Din boarta iadului puturoasă Că, mă nădușesc de fum și pară Și n-aș' vrea sufletu->l< aici să-mi iasă! Mai bine slugă-în tindă de raiu, Decât pe tronul iadului craiu!...

Apoi ți-oi cânta, de bună samă, Și de biata noastră țigănie Ce-acum n-avea nici carne nici zamă. Nice știa de-astă nătărie, Căci vrea cât mai curând să facă Rânduială-în țara sa săracă.

Era tocma-în sfatul mai fierbinte, Când Corcodel supărat aleargă Și le spune-în puține cuvinte, Ca de-acu nainte să să șteargă Pe buze de bucate, și zice: „Ședăți acum întinși pă burice!..

Sfătuindu-vă cu gura goală Și pântece flămânde... Trecură Babele cu colacii!"... Să scoală Țiganii socotind că-i înjură Corcodel, căci nu putea să creadă Să fie-în bucate-atâta pradă.

Pe lăieți și pe goleți punea vina Toate celelalte rânduite Cete; și ca să le crepe splina Îi blăstăma, că-au mâncat atâte Clise râncede, mălaiu și zară, Care-ar fi ajuns și pentru-o țară.

Tandaler, care-acum apucasă Cârma de mult, strâgând să scoală: „Mâncătoriu dă carne puturoasă, Lăeț spurcat!... Asta nu-i tândală!... Și foarte te-înșeli, de crezi tu doară A te mântui cu vorbe-ușoare.

Pentru ce nu ne-ai spus tu din vreme Cum că pă fârșit merge bucata? Dar' lasă!-acuși, acuși tu vei screme Toate ce-ai mâncat. Numai fi gata; Acuș' vom alege pre-un mai-mare, Ș-atunci va fi vai de-a ta spinare!"

Iar' Corcodel cu zâmbire-amară Rânjindu-și dinții zise: „De tine Nu mă tem eu niceodinioară, Tandalere! Să-ți fie rușine Odată-a grăi despre toți rău Și-a te gânfa ca și broasca-în tău!..."

Aurariul tot să-înfocă și pusă Mâna pe cioarsa ruginită, O trasă cu iuțime nespusă Și, de nu-l ținea într-acea clipită Bălăban, doară atuncea ca napul Cu floace cu tot îi tăia capul.

Însă golățimea-întărâtată Multă-acuma împrejur să strânsese Și era de bătaie toți gata, Într-atâta treaba le-ajunsese! Dar' deodată-auziră departe Dobe, sorle ș-uiete mari foarte.

„Fugiți acu care-încătro poate, Că iacă turcii vin să ne taie!..." Strigară bătrânii cătră gloate, Iar' de frică amurțita laie, În loc de-a-ș' căuta-în grabă scăpare, Sta fără graiu și fără mișcare.

Atuncea strigă cu voinicie Tandaler, cât putu tare foarte: „Toți în arme cu mine să vie, Ori la biruință,-ori cătră moarte!... Mai bine să murim pe-îndelete, Decât să tragem foame și sete."

Prin aceasta bieții mai luară Inimă țiganii, și-în puține Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară, Măcar că nu le părea prea bine Și părea că inima le plânge, Scârbindu-să de bătăi și sânge.

Dar' totuș' inimându-i din gură Tandaler, nu-și arăta ei frica. După ce-apoi înarmați stătură, Părea că nu să tem de nimica; Iară scoțind sabia din teacă, Tandaler le spunea cum să facă.

„Căutați la mine! Luați aminte! (Le zisă)-Acum voi sunteți armați! Dar' trebuie-a socoti nainte Pentru ce? Unde mergeți? Ce căutați? Ca să nu ziceți mâne-poimâne: Tandaler au lătrat ca ș-un câne!...

Copii vă cer dă mâncare Și cătră voi cu lacreme strigă. Aici nu vă este-altă scăpare Fără la mălaiu sau mămăligă!... Căci gura pruncilor din tăciuni Nu să poate-astupa cu minciuni!

Cui dară-i voia să mai trăiască, După mine vie-într-un noroc, Numai trebuie să să păzască, Cum l-au păzit mumă-sa dă foc, Ca dând pă noi vreo străină gloată Să nu steie cu gura căscată,

Ci, când oi striga eu de la frunte, Toți în mâni să-ș' aibă-armele gata. Și dă-ar hi vrăjmașul cât un munte, Să dea pă dânsul dă-a dărămata, Închizând ochii și dând pă moarte, Cruciș' curmeziș', în toată parte.

Cu ochii-închiși e bine-a să bate, Că nu cauți vrăjmașul în față, Nici te temi dă-a lui înfricoșate Arme sau și căutătură-îndrăzneață. Nu vezi cine lângă tine pică Și păn' la moarte nu știi dă frică.

Răcniți, chiuiți, strigați din gură, Cât vă-a-încăpea pe grumazi de tare. Asta-i încă-o bună-învățătură, Că-așa să-îmbărbată fieșcare, Iar' neprietenul să spăimântează Ș-a să băga-în războiu nu cutează!"

Tandaler fârșind învățătura Porunci să meargă după sine Toți armații strigând: bura! bura! Merg țiganii spre rău, sau spre bine, Cu inima de frică-înghețată, După Tandaler, ca după-un tată.

Cântecul a VII

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează Turcească.-Arginean la minte-ș' vine, Apoi scapă cu mână vitează Din mijlocul oștilor păgâne; Vlad noaptea pe turci face năvală, Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Unde sunt vitejii cei din zile, Eroii cei cu vărtute rară, Carii-înlibovindu-să-în copile Călătoriea întins din țară-în țară Luptându-să cu lei și gligani, Curățind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie Cel mai slab de cătră cel mai tare, Neamuri întregi scotea din robie, La nevinovați apărătoare Mână dând, nice lua vreodată, Nice poftea pentr' ajutoriu plată!

Ah! căruntă vechie cinstită! Unde-s a tale sânte tocmele?... Ce urgie-acum lumea-întărâtă Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele? Perit-au credința cea bătrână! Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care Nu lucrează, fără numa pate!... Martoră fiind și mustrătoare Faptelor noastre pre rușinate! Acestòr, oame,-însuți ești de vină, Ce-închizi ochii și fugi de lumină.

Ceriu-ți dede minte și vărtute: Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine, Ceasta la nevoie să-ți ajute, Ceaia să-ți arete rău și bine Și cărarea cătră fericie, Ceasta să-ți frângă lanț de robie!...

Iar' tu cu ceste daruri alese Covârșești însuți a ta stricare; Mintea ta lațuri neîncetat țese Ca să te-încurce fără scapare, Vărtutea-ți dai la tirani în mână, Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar' aceștea te-apasă-în țărână, Nici mai mult te lasă-în slobozie; Cu râs amar vaietu-ți îngână Și lanțuri a săruta te-îmbie. Ah! și cine-apoi din asta poate, Oame ticăloase,-a te mai scoate!...

Au doar' moleáța de-acum junie, Ce n-au învățat alta nimică Făr' a vâna după libovie, A căuta la sabie cu frică, Pe divan a trândăvi cu lene Ș-a căsca gurile prin dughiene!...

A să-împodobi cu gingășie Mai aleasă decât o femeie, A-ș' răpune-în cărți toată-avuție, Într-aceasta faptele să-închieie A coconașilor cilibii, A patrii noastre de-acum fii!

Acești numa știu între cocoane Și din gură-a-ș lăuda hărnicia, Iar' la fruntea vunii lighioane, Unde-împroașcă gloanțele cu mia, Vaileò , săracii! cum le-ar fi greață, Cum le-ar fugi sângele din față!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă, Inimă-în piept și scutul în stângă, Cu vărtute și minte deșteaptă, Aceste sunt care pot să frângă Lanțul robii tale cumplite, O, neamul mieu! de tot ovilite!...

Alta era junia română Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă Tabăra lui Mahomet păgână Cu vărtute și-în bătaie-adinsă, Dar' au perit acea voinicie, Și tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ți pradă, Vându-te ca marfa prin dughiene!... Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!... Văd pe mulți că rădică sprâncene Și mă tem ca necăutând la rangă Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!... Însă, doar' vor avea ei minte Ș-or precepe-o glumă țigănească!... Cu toate-aceste musa nu minte, Ci numa cât are-o gură mare Și câteodată-i pre cârtitoare.

Cum sunt femeile totdeună, Când știu ceva despre oarecine, Ar crepa pe loc să nu o spună Încai la pretenele vecine, Așa-i musa mea! de minte-ușoară, Iar' de gură tocma ca ș-o moară.

Sultanul cu stúluri prăștiate, Acum pănă su munți ajunsese Robind orașe, târguri și sate, Iar' șireagurile mai alese Trimețind de-osăbi să cerceteze Unde-s oștile lui Vlad viteze.

Așa făcând să precepu-în urmă Că vodă cu războiu nu să-îmbie, Ci din ascunsuri ieșind, o turmă După-alta-i pierde cu viclenie. Deci hotărî, ferind locuri strâmte, De-aci să nu mai meargă nainte,

Ci întracelaș loc să tăbăreze, Păn' muntenii sâliți de nevoie, Sau la război ar vrea să cuteze, Sau venind înșiș' de bună voie Și cerând de greșeli iertăciune, Pe sine și țara-și vor supune.

Rânduindu-și o tabără mare, Oștile toate la sine trase, Iar' la București înștiințare Cu solii credințare trimeasă Cumcă el vra pe țară să ierte Și numa pe domnul rău să certe.

Aceste Vlad din limbe ș-iscoade Înțălegând, toate bagă-în samă, Cu multe griji dinnontru să roade Și, măcarcă n-are el vreo teamă, Totuș' mult să sfătuiește-în sine Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte: Sângur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești nainte. Gând vrednic inimii lui viteze, Dar' primejdios, iar' ce nu poate Un suflet înălțat preste toate!

Scâmbându-și obraz cu măiestrie Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă, Ce din Vidin duce băcălie La tabără, vorbind limba greacă. Iar' de-aceasta la nime nu spusă, Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată Tabăra cum stă, din care parte Mai lesne-ar fi năvală să bată, Fără veste zări nu departe Alergând norodul cu mirare Și chiot de bucurie mare:

„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!" Iară Vlad fiind aproape caută, Să tùrbură, stă și ce să facă Nu știe, că în miejloc de gloată Să-afla. El sâlea la larg afară, Dar' gloata striga iară și iară.

Acum era de supt haină să scoață Fierrul ascuns moarte să-și aducă, Când zărește-o ceată călăreață Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă De nou, ca mai nainte, și gloată S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala Și mestecându-să-întru mulțime, De prilej luând nerânduiala, De-acolea nepreceput de nime Ieși la locurile știute, Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.

Însă robul acela să știe Că-au fost Argineanul viteaz, care După ce beusă-apă dulcie Îndată-l cuprinsă-o tremurare Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă, Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure, A doao zi cătră dimineață Timpină pre-un țăran cu săcure Și purtând o prăjină pe brață: Amândoi tocma era să iasă Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine; Mintea i să-însărinează iară, Toate i să par lucruri streine Văzându-să-în stare nevoieșe, Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!

„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege, Ce m-ați desarmat cu viclenie! Necutezând cu mine de-a vă-alege Cu arma-în mână de vitejie, Suflete ticăite și mișele! Deci ascultați cuvintele mele:

Ascultă, ceriule și pământe. Ba tartárul negru-încă s-asculte Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte: Din umeri mânile-mi fie smulte Cu capul, din cap ochii să-mi sară, De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

Nici un alt văștmânt, nici armătură Pănă-atuncia voi lua pe mine, Precum nici pâne, nici apă-în gură, Păn' ce tâmpinând cete păgâne, Pe cel mai harnic viteaz din ele N-oi face jertfă mănii mele!..."

Iar țăranul auzind aceasta Și căutând la voinicul, de frică Ca doar' să nu-i facă năpastă: „Voinice! (zisă)-astă săcurică Poate pe drum îți va prinde bine; Fiindcă n-ai altă armă cu tine".

La care-Argineanul căutând zisă: „Prietene, ține-ți a ta unealtă! Iară, de-ți este voia și ți să Pare, cere-ași de la tine-o altă Ceaia: Să-mi dăruiești cea prăjină Care tu de-abea o porți pe mână!".

Țăranul voios prăjina dete; Iară voinicul cu bucurie O-învârte-într-o mână pe-îndelete, Ca ș-un bețișor! apoi de-acie Rapede pleacă pe drum nainte, Multe cu sine-învârtind în minte.

Iară când fu cătră prânzul mare, Oblicește venind de departe O grămadă de păgâni călare, Și fiindcă-alerga tare foarte, Abia cum s-o facă socotește, Călărimea iacă și sosește.

El deacă vede că sunt aproape, Tocma-în mijlocul de drum să pune Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape! Opriți-vă! țineți caii-în frâne!" Turcii văzând astă-arătătură, Oprind caii săi pe loc stătură.

„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă) Care-i vrednic armele să poarte, La harț aici cu mine să iasă Cu tocmeală ca după-a lui moarte Armele și calul să rămâie Ca un preț de biruință mie!...".

Caută păgânii și-încep a râde De-o nătărie oarbă ca-această Și că-un om sângur drumul le-închide! Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă! Iar' unul ce le mergea-înainte Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

„Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie Că-astă dată-ți dăruiesc viață, Iar' de te vei mai arăta mie, Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață." Și zicând spre dâns' calu-înțetește. Argineanul stă, nici să clătește.

Atunci turcul aprins cu mănie Lucind sabia vru să-i zboare Capul, nici Argineanul să-îmbie Mai mult, ci puindu-să la stare De-a sprijini lovitura păgână, S-ápără cu groaznica prăjină.

Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită, Alta-i întoarsă de-alaltă parte, Cu mult mai amară și cumplită. Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat și mușcă pământul, Iară viteazul iute ca vântul Calul inimos de frâu apucă, Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe. Turcii uimiți ca și de-o nălucă De-abia vreme-avură-a să precepe Că-aicia nu-i treabă țărănească, Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toți pe dânsul dau și-l împresoară, Iar el când s-apără, cand lovește, Și toată lovita lui omoară, Ș-așa să poartă de vitejește, Cât din doaozăci care fusese, Abia doi scăpară-în tufe dese.

Argineanul atunci să pogoară Și luând arma celui pe care Întii biruisă, de pe-odoară Și veșmânt că-au fost de viță mare Cunoaște. Le ia toate cu sine Și să-îmbracă cum poate mai bine.

Luându-și și ceva de mâncare Ce-află la trupurile căzute, Iar' sui pe calul ales, care Așa-l duce de ușor și iute. Cât pare că nu merge ci zboară Ș-ar fi-întrecut și pe-o căprioară.

Mergând oblicește lângă cale O fântână. Frânt fiind de sete, Deștinde și zios pe iarbă moale Șezând aproape și pe-îndelete Beù de saț și mâncă din cele Pe la turci aflate bucățele.

Obosit de trude ș-ostănele Ce de-oarecâteva zile pățisă, Păn' socotește ceste și cele, Iacă somnul genele-i închisă, Iar calul, văzându-să făr' pază, Când paște, cât caută și rântează.

Întracea păgânii ce scăpasă De mâna lui Arginean vitează Fugind, dederă de-o ceată groasă Ce era mânată ca să vază Locul împregiur să-ispitească De-ar putea ști de-oastea romănească.

Spuind ei de tâmplarea-îngrozită Și de voinicul fără de teamă, Să meargă-în urmă-i apoi o-învită. Acolea sosind bagă de samă Că voinicul doarme fără de grijă. Dau știre și fac semn să nu strige.

Apoi cu toți îl năpădire; Care de mâni, care de picioare L-apucă,-îl leagă și-l țin. Să miră Argineanu trezindu-să: ș-oare Aieavea sau în vis el privește? De-abia să precepe, să trezește.

De trei ori scuturându-să frânsă Legături, ca nește fire de-ață; De trei ori mulțimea prejur strânsă, Prăvăli cu puternice brață. Dar' mulțimea pe el grămadită Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.

Ci cu-îndoit număr și putere Apucându-să-în urmă-îl supune. Și după cum sigurința cere Fierră-în mâni și pe picioare-i pune. Așa legat apoi ca butuc De-aci cu mare triumf îl duc.

Iară tabăra văzând că-o ceată Întreagă pre un rob sângur duce, Socotind că doară-i Vlad, îndată Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!" De-aci să luasă cea strigare Ce pe Vlad înspăimasă-așa tare.

Iar' deacă sultanului nainte Pe robul viteaz dusără, caută La el, nici crede cele cuvinte Ce-i spunea turcii de lăudată Vărtutea lui. Deci porunci-îndată Să-l deslege, fierră să-i dezbată.

Apoi îl întreabă, l-ispitește Cine-ar fi și de unde. La care Voinicul nimica nu grăiește. În zădar el cu rea moarte-l spare, Că cela nice gura-și deschide Și pare că de toți-și râde.

Mahomet atunci mănios foarte Porunci să-l iaie și să-l ducă La cea mai înfricoșată moarte. Atunci Argineanul vorbă-apucă: „Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă, Om de credință și fără teamă.

Însă tu că ești sultan te-arată! M-au prins adormit cu viclenie; Deci, dacă mi-e să moriu, judecată Alegerea morții lasă mie! Oștean am fost ș-inima-mi poftește, Deacă-am să moriu, să moriu voinicește!

Dă-mi calul ș-armele ce-mi luară Tâlhărește,-apoi lasă să vie Să le ieie, și mă lege iară. De m-or prinde, vina mea să fie! Atuncea fă cu mine ce-ți place, Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."

Sultanul uimit de-atâta fală Și sumeția fără de minte, Făcu să-i deie, după tocmeală, Toate-armele, calul și veștmânte, Și-i zisă: „Poftesc să-ți meargă bine, Ticăit, lăuduros creștine!"

Dar Argineanul suind călare Ia sabia-în mână ș-o sărută, Apoi zice: „Sultane! de-ți pare Că-s nebun lăuduros, fă tute Ale tale oști drumul să-mi ție! Întracea-ți mulțămesc de-omenie!..."

Aceasta zicând calu-și înteață Printre grămăzi de turci înarmate. Ca ș-un taur sălbatec din lață Când scapă, sărind surpă toate Și calcă sau cu coarne străpunge, Pe unde fuge, pe cine-ajunge,

Așa voinicul pe unde-aleargă, Pe-ulițile taberii păgâne Rumpe, taie, sfarmă, cale largă Făcându-și. Nime drumul nu-i ține, Că-așa merge cu năpraznă iute, Cât nici pot cu fuga să-și ajute.

Nici unul dintre gonaci putură Să-l ajungă,-așa rapede-l poartă Calu-ușor, iar el strigă-,îi înjură, Să taie din cooartă-în cooartă, Care pe dânsul stau să să scoale Sau nu-i feresc îndată din cale.

Păn' în urmă din tabără scapă, Nici mai vede gonind după sine. Deci s-oprește din fuga sureapă Cu hainele de sudori pline, De pulbere și sânge-împroșcat, Cu trupul întreg, nevătămat.

Iară Vlad după ce mearsă Din tabăra păgână turcească, Toate oștile la un loc trasă Dând porunci cum au să să păzască La deobște năvală neașteptată, Cum și dincătro războiu să bată.

Iar' când fu cătră-apusul de soare, Când copacii umbre lungi aruncă Pregătind murgitului răcoare, Atunci oastea cu data poruncă, Ieșind de prin locurile strâmte În trei coloane mearsă nainte.

De trei părți avea să năpădească, Apoi iar la un loc să să-adune, Hotărât în tabăra turcească Nelăsând turcii să să-împreune. Merg oștile cu pasuri tăcute, Fără-a fi de păgâni precepute.

Iar' când fură de șanțuri aproape, Fără-a face gomot sau strigare, Curând petrecură cele groape Și ne-aflând vreo strage privitoare Intră cu năvală-acoperită În tabăra păgână-adormită.

Coloane de-aci-în părți să răvarsă, Și fiecare pe unde trece Păraie de sânge turcesc varsă, Somn dulce mutând în moarte rece; Nici altă s-auziea-în șetre vecine, Făr gemetul morții și suspine.

Căci muntenii prin corturi, pre-afară, Ce tâmpina, prăvălea-în țărână, Tăia, junghia cu moarte preamară Pre-adormiți cu deștepți împreună, Pășind cu șireaguri închieiate, Cu vatră-asemene făcea toate.

Ca droaia de lupi când apucă La mandra cu slabe păcurele, Și păstorii nu știu să le-aducă Vreun ajutoriu, larg între ele Face perire, ucide, strică ș-apasă, Nici pe una neîncolțată lasă,

Așa muntenii-în oastea turcească Purcegând din șatră în șatră, Bieților nice să să trezască Vreme lăsând, îi figea spre vatră, De multă moarte cap le-amețisă Și mâni viteze le drevenisă.

Iară deacă-în urmă să făcu știre Că vrăjmașul tabăra-împresoară Ș-a să face de turci înglotire Începu, deodată răsunară Din dosul tabării turcești mare Búcine și dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese Oarecâteva-sute-înarmate, Cu bucini, și dobe-în tufe dese, Cu poruncă, când va-începe-a bate Războiu, și ei să strige, să cânte, Pe turci de doao părți să spăimânte.

Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură Cereștii călărași în veștmânte Albe, în strălucită-armătură, Mergând muntenilor înainte Și hărțuind cu sabii de pară Pintre păgâneștile ciopoară.

Turcii văzând ici vrăjmașu-în față, Ș-auzind că-altul din dos năvale, Cu droaia, făr' de rând și povață, Să punea muntenilor în cale Și să gătă de bătaie-adinsă, Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură Că să face-în tabără mișcare Cu musică și chiuitură De războiu și de-oști ațițătoare, Descoperind lămpadele-aprinse Înnaințară-în șireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare Merge nădușit pe zios, cu mică Flacără, iar după ce din rare Tufe răzbi-în brădet, să rădică Bobotind în văpaie,-apoi prinde Vânt și-în urmă tot codrul încinde,

Așa muntenească-oaste-îndrăznită, Ce păn acum furiș pătrunsese, Deacă să vede descoperită Făr' veste din întunerec iese Și despre-osăbite părți s-arată, Ca și când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare Făcând asemene cu pământul Toate. Iară turcii de groază mare, Uitându-și credința și cuvântul Care sultanului său dedusă, Răsipiți fugea-în grabă nespusă.

Atunci o coloană ce-avea să-abată La corturile Porții pre nalte, S-urmeze după porunca dată, Rătăcindu-să nimeri pe-alte A pașilor, unde tăbărisă Oștile din Asia trimisă

Care-a sprijinire nu putură Năvala muntenilor iuțită, Frânte cu cea dintii lovitură; În zădar pașii strigă, le-învită, Căci cu grămada pornite-în fugă, Nici poruncă-ascultă, nice rugă.

Ba trag și pe cele-alte cu sine În răsipă, să calcă, să strică Oaste cu oaste și-ordii păgâne Fug însuși de-ai săi de mare frică; În zădar și sultanul de față Îndeamnă, mustră,-arată ș-învață,

Cum în zădar și trimișii strigă În toate părți că nu-i de-a să teme, Că-i numa viclenie și-întrígă Despre munteni, ce în scurtă vreme Va ținea, numai ca fieșcare Să steie, s-arete cutezare,

Că gloata-înfricoșată nu știe De rămas, ci năbușește-afară Din tabără, cu nerând și-în tărie, Ca și când din munți unda pogoară, Rumpe iazul, răstoarnă poprele, Prevărsând lunca de bălțele.

Mahomet văzând aceste toate, Izbânda-și uită, jeleà-l cuprinsă, Mai vârtos că-auziea după spate Ca când oști ar fi mai multe-ascunse, Ș-acum nu caută numa să scape Pe unde-i mai scurt, mai aproape.

În mijlocul unii groase cete Cearcă a străbate-întracea parte, Pe-unde să vedea mai cu-îndelete Și pe unde era mai rară moarte; Așa scăpă de-oștile române Mahomet acoperit cu rușine.

Toată tabăra mearsă-în răsipă! Cei scăpați fug fără contenire, Morții zac, răniții gem și țipă Iar' biruitorii cu îndrăznire Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă Și nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneață Leghioana sa iacă sosește Și pe turci fugari în groasă ceață Învolgând de moarte-i ocrotește; Spúmegă de ciudă și mănie Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia Cereștilor oștitori povață, Zărind de parte cum vine-ordia Dracilor învoaltă-în neagră ceață, Tot cugetul Sătanei-înțăleasă Și hotărî nainte să-i iasă.

Deci strigă-îndată: „la arme-afară!" Și luându-și o ceată cu sine Îngerească, cu sabii de pară, Câteva tunuri cu fulgeri pline, Tot feliu de-artelerie cerească Ca pre vrăjmașul să biruiască.

Era de viață dătătoare Cruci acolò și-evanghelii sfinte, Moaște, metanii cu sărindare, Posturi cu rugăciune fierbinte, Miruri, paraclise, liturghii, Canoane, aghiazme și tămâi.

Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă Oastea îngerească la bătălie, Cântând Troiții pre nalte slavă, Și stând în față negrii ordie, Armele nebiruite prinsă Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.

Sabii de pară nemuritoare Lucind aducea nevindecate Rane dimoneștilor ciopoare; Cu fulgeru ceresc încărcate Tunuri vocnea nestânsă văpaie Ș-acu fierbea groaznică bătaie.

Neputând cumplita lovitură Sprijini cetele-întunecoase, Nápoi a să-îndupleca-începură, Când Sătana ietăganu-ș' scoase Și scrâșnind așa răcni de tare, Cât păru că pământul trăcsare.

Năvălind apoi cu sâlnicie Asupra șireagurilor sfinte, Vru pre ai săi din fugă să ție, Dar' nu mult putu răzbi-înnainte, Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale Oprindu-l cu scuturile sale.

Iar' Arhanghelul deacă vede Nebuna Sătanei cutezare, Iute ca fulgerul să răpede Și-atâta-i șterge-o palmă de tare, Cât Sătana-i cade denainte Ca fără suflet și fără minte.

„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine Să-mi spurc armele nemuritoare! Palma-i pentru proaste, de rușine Suflete!" (zise) și supt picioare Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.

Atuncia și din artelerie Începură-a-împroșca sărindare, Sfeștanii, paraclise, tămâie, Moaște sfinte ș-altele de care Fug diavolii; iar apa sfințită Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.

Și iacă-oastea neagră-într-o clipită Cu vaiet și multă zberătură De tot în răsipă fu pornită; Dracii care-încătro străbătură; Undeva cercând cum să să-ascundă Cu vreo mijlocire mai curundă.

Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce, Mulți în bălți încă să pitulară, Prin râpe, lacuri, peșteri adânce; Iar' o zătignită cetioară Vrând a scăpa de-atâte nevoi Să băgă-într-o cireadă de boi.

Mamona văzând aspra pălmită Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă, Nu stete mai mult, ci-întro clipită Pieri din șireag și iute mearsă La oastea lui Vlad luând pe sâne Chipul unei cătane bătrâne.

Pintre șireagurile gonace Mestecându-să, strigă deodată: „Fraților! ascultați, de vă place, Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată Fuge turcimea și-în răpezită Fugă-anevoie va fi poprită.

Deci în zădar gonind după dânsă! Ajungă dar că-a noastră vărtute Puterea lui Mahomet înfrânsă; Nu e de-a-l conteni-în fuga iute, Că-oastei vrăjmașe-în fugă pornite Trebuie-a zidi poduri aurite.

Pănă ce noi făr de răsuflare Gonim pe fugari, alții bogată Tabăra vor prăda și doar' care N-au asudat în astă cruntată Bătaie răpi-vor acei toate! Noi om rămânea cu buze-umflate."

Aici tace ostașul ș-arată Mulțime de bani cu lucruri scumpe, Oastea la pradă-acum învitată Să desface, rândurile rumpe; Fieșcare merge-apoi de sine Lăsând scăpare-oștilor păgâne.

Deci la ceialalți porunci trimite, În urma fugarilor să meargă Neîncetat, cu pasuri întețite, Iară el în partea sa-încă-aleargă Pe care-ajunge taie și bate Și bieților purure stă-în spate.

Cum râul de munte primăvara, Când în pripă neaua să topește, Dintru nălțime urnind povara Apelor, să varsă și bujdește, Toate-înneacă, surpă și prăvale Și nu-i ce să-l oprească din cale,

Așa Vlad neînvinsul să răpede Și cu șireaguri nespăimântate Frânge, taie ce nainte vede, Surpă, răstoarnă, calcă, străbate, Și nu-i vărtute, nice tărie Să-l contenească sau drum să-i ție.

Dar ce folos de atâta vitejie, Când scăpare avu mai marea parte Prin a diavolilor măiestrie! Totuș' a turcilor fu rea soarte, Căci din tabăra nenumărată, Abia scăpă jumătate de gloată.

FÂRȘIT

Cântecul a VIII

Țiganii merg și neștiind unde Să scape de-o nevoie, dau pe-alta; Sătana-într-o mănăstire s-ascunde, Vrând să bage pe frați întru balta Necurăției; iar' Hamza-arată Sultanului turcimea-înțăpată.

În zădar omenirea să plânge Cumcă-a toate mari și mici greșele Dracul poartă vina, care-împinge Pe om la strâmbătate și rele, Că cercând lucru-în amărunt bine, Întia pricină din om vine.

Dacă n-ar dare-omul ascultare La întia-îndemnătură drăcească, Iadul, cu toată ceata sa mare, N-ar nimeri ca să-l biruiască, Dară noi lucrăm din voie-adinsă Și totuș zicem: dracu mă-împinsă.

Vede lacomul scula străină Și-îndată-o râvnește; dracu-învită Apoi, și nu-i dă loc de hodină, Iară el din ce-în ce să-întărâtă, Pănă ce-în urmă pofta l-învinge, Pănă de lucru străin s-atinge.

Deci pentru că râvni el îndată Când văzu, nu este dracu de vină, Ci voia lui spre rău adâncată!... Pentru ce-omenirea nu-ș' alină Întia porneală, ci-ș' arată Plecătura-inimii vederată?

Copila ce vede-întii pe-un june Frumos care drag inimii cade Rușește-în față ca viu cărbune, Ochi îi scripesc, suflarea-i scade, Și iacă dracu de-aci precepe Că ia pe fecior a dori-începe.

Apoi să fie cât de curată, Dacă nu-și va lua sama bine, Fugind ș-uitând pe-acel june-îndată, O! câtă jele, câte suspine Și câte fierbinți lăcrămioare O așteaptă-în urmă să-o-împresoare!

Că diavolul apoi nu-i dă pace, Ci-în cuget îi pune ună ș-altă. Atâte-arătări viclene-i face Pănă-în lațul său o vede-învoaltă, Atâta lucră și măiestrește Păn' sângur cu sângură tâlnește.

Călugărul încă joară curăție, Iar deacă văzând el o femeie Frumoasă venindu-i în chilie, Și el, în loc ca fugă să deie, Va rămânea cu dânsa-împreună, Pierde-va și el a sa cunună,

Că diavolul îndată precepe Cumcă fratele bucuros vede Femei și-i suflă gânduri surepe; Deci, pentrucă el fuga nu dede Dintr' început, pe dânsul rămâne Toată vina poftelor păgâne.

Nici pentru dievoleasca-îndemnare De păcat poate să să sloboadă, De-ar face cumva scandală mare Sau tocma doar' mătanii cu coadă! Și-în zădar zice: dracu mă-împinsă! Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!

Deci nici țiganii sunt fără vină, Măcar și pe dânșii dracu-împinsă, Căci ei dederă-întia pricină. Arătându-și chief și voie-adinsă, Cumcă-au inimă de-a să și bate Împrotivă-a tot feliu de gloate.

Multă-acuma ei cale mersese După Tandaler, buna povață, Pe potecul unii păduri dese; În urmă făcându-li-să greață, Toți să-învoiră-acolo să mâie Pănă cătră zorile roșìe.

Iar' Tandaler ș-atuncia-îi învață Cum să face popas oștenește, Ca să poată pănă dimineață Durmi fără grijă. Rânduiește Apoi împrejur străji păzitoare, Ca vrăjmașul să nu-l împresoare.

Spre-aceasta el dintru toți aleasă Pe cei mai îndrăzneți și mai tari Și zisă: „Fiind pădurea deasă, Au știm noi de nu să-află tâlhari Întrânsa? Dăci voi să hiți cu pază, Deschiși ochii având și minte trează,

Ca, de s-ar tâmpla și cea mai mică Mișcare sau gomot, voi îndată Să strigați din ce puteț, făr' frică: „Stai! Care-i măi!" țiind arma gata Ca, deacă nu vă-ar ști el răspunde, Să-l puteți nimeri măcar unde.

Cuvântul între noi, ce să chiamă De taină, să fie astezi: baros; Deci luați acuma bine samă, Ca, deacă la strigătul vârtos: „Stai! care..." n-ar ști răspunde-or cine: Baros!, să știți că vrăjmașul vine!

Deci îndată strigați de departe Cătră-ai noștri: „La-arme, la-arme-afară!" Iar' voi să vă-apărați păn' la moarte, Ca să nu vă faceți de ocară." Așa străjile-învățate bine Să-împărțiră-în tufele vecine.

Drăgan care era mai viteaz, Într-un măr să sui pădureț, Călăban care n-avea bun plaz Cu părul său cel tufos și creț, Fiind mai tare din cei aleși, Să vârî-între nește spini preadeși,

Iar' Șuvel după-un tufariu să trasă, Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă A-unui fag, dar' nici alții să lasă Așa numai pe nedejdea moartă: Carii pe zios, carii pe sus, cată, Unde-ocrotință frica le-arată.

Nu trecusă-un ceas și jumătate De când tabăra în somn apucasă, Când iacă vin din părțile toate Vaiete, strigări cu larmă groasă Și tocma-în cescuțurile scumpe Prelina păusare le rumpe.

Căci cu toată-această pază bună Beleaua vini ca și chiemată. Întii lui Drăgan prin urechi sună Ca când ar auzi ceva și iată! Grohăind vrăjmașul și sosește! Iar' Drăgan din inimă slăbește.

Mai vârtos oblicind că neștine Sâlea cu mânuri și cu picioare A sui pe măr, nici „vai de mine!" Putu striga, nici „stăi!" și „care!"... Că tot sângele-îi pieri din față, Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceață.

Știu că mulți așteaptă dintre voi Cu nerăbdare, ca să le spun Ce feliu de vrăjmași sau tâlhăroi Au fost care-au făcut acel sun Și cine-au fost îndrăznețul care Pusă pe Drăgan întracea stare?

Cu adevărat Omir ș-alții poeți De frunte-așa curund nu vă-ar spune, Dar' eu, care-s dintru lăeți, Nu precep atâta-îmbieciune, Ci voi povesti lucru cum este, Și vă-încredințăz că nu-i poveste!

Îmblând o grămadă de gligani Încolea și-încoace prin păduri După hrană,-ajunsă la țigani, Și spăimântată de-atâte guri Vorbitoare, cu mare grohnire Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.

Iar' un urs carele mai nainte Sosisă-acolea și mânca mere, Spăimântat de năvala fierbinte A gliganilor, fără-îmbiere Sări pe măr în sus, neștiind Că-acolo era Drăgan păzând.

Drăgan săracul de cap amete, Scapătă din creanga-în care șede Și cade-ursului tocma-între spete, Care pierzându-și cumpăna ș-dede Peste cap cu groaznică sberare. Gliganii dau fuga pe cărare.

De-atâta sunet și de năpraznă Cele alte străji să-înfiorară, Iar' ursul văzându-să de caznă, Nici el, măcar mânios, de-astă-oară Află de folos a rămânea-în loc, Ci fugi ca și pârlit de foc.

Căci Drăgan care, prin o ciudată Tâmplare, în zios căzând s-aninasă Între doao crenge,-atunci deodată Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă Sufletul, așa sbiera de tare, Ca când toți turcii i-ar sta-în spinare.

O, câte minuni face-o tâmplare! Iacă tocma-întracea-învăluială, Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!... Care ești, măi!..." și gătând năvală, Nu de voie bună, ci de frică, Căci încă nu văzură nimică.

Dar peste puțin și pe dânșii iacă Vine tot aceaiaș' belea neagră; Călăban nu știea cum să facă Ca să-și cruțeze viața dragă: Ori la vrăjmaș afară să iasă, Ori să șază-ascuns în tufa deasă.

Așa socotind, o poftă-îi vine Să-și ivească capul puținel, Ca să poată-oblici de la cine Și de-unde-i larma, când și pe el Nimeri-întețit, ca ș-o săgeată, Un gligan din droaia spăimântată,

Și nimerindu-i printre picioare L-ar fi dus doară-în spate cu sine, De nu-l scăpa părul tufos care Încâlcindu-să pregiur de spine Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate Căzu, ca și mort de jumătate.

Atunci el crezu tare vârtos Cumcă doar un turc de cap îl ține, Și-începu a să cânta jelos: „Váileo! váileo! săracu-mi de mine!... Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă, Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."

Așa plângând ținea ochii-închiși Ca să nu-și vază cruda pierire, Țipa și să văieta morțiși Socotind că doară vor sosire Ceialalți a lui spre-ajutorință, Să-l scoață din mâni fără credință.

Întracea de-atâta strigătură Tot codrul răsuna pe-împregiur, Iar' ursul după cea căzătură, Mănios și mormăind mur! mur! Purcedea nainte prin desiș, Căutând câteodată lăturiș.

Bietul Păpuc carele-ațipisă În fagul bortit, atunci deodată, Tocma-într-un ceas rău, ochii-ș' deschisă Căci ivind urechea spăimântată Din scorbură-afară, ca s-audă, Și pe dânsul tâlni soartea crudă.

Fiindcă pe-acolea cătrănit Ursul trecea-într-aceaiaș clipită, Ș-oblicind capul din bortă-ivit, L-apucă de cerbicea ticăită. Vrând să-i smulgă cap din rădăcină, Îl lăsă cu goala căpățână.

Și iarăș' apucând prin tufare Dede de Șuvel cu barba creață, Pe care-afla durmind în picioare, Și luându-l frumușel în brață, Așa-l strânsă la sine de tare, Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"

Toate-aceste să făcea pe-o vreme, Ș-întracelaș' ceas cela răcnește Spânzurat, iară cesta-în spini geme, Pe celalalt ursul nădușește; Toate strigă străjile-împreună, Pădurea-împregiur groaznic răsună.

Tandaler atuncea să trezește Ș-auzind atâta ciorobor, Strigă cât putu chiar țigănește: „După mine-o luați pă picior!..." Și strâgând aceasta fuga-întinsă, Iar' după dânsul gloata să strânsă.

Dar' în loc de-a fugi într-altă parte Întracolò mergea bărbătește, Unde-avea nătăria să-i poarte. Tandaler nicăiri nu să-oprește, Căci acum își uitasă de toate Și trápădă-înainte cât poate.

Luând așa fuga voinicească Țiganii noștri prin cea pădure, Ca pe vrăjmașul să nu tâlnească, Mergea pe su poale de măgúre După căpitanul său vârtos, Păn' ieșiră la un câmp frumos.

Acolo Tandaler stete-în loc Puținel, ca să să strângă toți, Ș-apoi, iară să meargă-într-un noroc, Căci pe câmp nu să temea de hoți, Dară ș-acolea năpasta sare Și li să pune tocma-în cărare,

Căci, după ce cătră miază noapte Cetele-împrăștiate s-adunasă Ș-a călători spre noao fapte Pe câmpul de-alung ei apucasă, De iznov și fără veste,-o mare Să făcu-între dânșii turburare.

Și-ar fi dat fuga, de bună samă, Ca și mainte laia vitează, Dar' nu știea dincătro teamă Le vine, ș-aștepta ca să vază Încătro Tandaler o va rade, Că-a fugi fără cap nu să cade.

Iar Tandaler de la frunte strigă: „Stați, voinicilor, și dați pă moarte! Iacă vrăjmașul va să ne-ucidă!" Atunci cei de-aproape și de parte, După-învățătura cea lor dată, Toți închisără ochii deodată,

Ca să nu-și vază vrăjmaș' în față, Și dederă-a chiui din gură Ca și oastea cea mai îndrăzneață; Apoi, după-aceaiaș' învățătură, A lovi-începură pregiur sine În toate părți cum putea mai bine.

De-aș' avea piept vârtos ca de-aramă Și glas mai mare de-un bou de baltă, N-ași putea cânta, de bună samă, Cum să cade, bătălia naltă, Care negrul norod aici fece, Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.

Acum la rândul întii bătaie Să-începusă groaznică și tare, Că Tandaler cu ochii închiși taie Despre toate părțile, ș-îi pare Că el cu a sa vitează spată Oboară tot câte trii o dată.

Toți țiganii-acum oștea de-aproape Și-închizând ochii dă bărbătește: Unii mergând orbiș' cădea-în groape, Alții pășind nainte muțește Cu armele sale-împoncișate, Să trezea prăvăliți pe spate.

Spre nenoroc țiganii dedusă Pe cireada de boi îndrăcită Care, cu răpezie nespusă, De diavoli fiind povățuită, Așa lovi pe dânși cu iuțime, Cât prăvăli multă golățime.

Tandaler gândind că-i oaste, foarte Vitejește-învârtea arma-în mână, Ș-acuma-ș uitasă și de moarte Când, iacă, răsturnat în țărână Într-o clipită el să trezește Măcar că să bătea voinicește.

Pentrucă dând el orbește,-ajunsă Pe-un taur moldovenesc de munte, Care de-a sa parte-încă-i răspunsă Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte, Cu care-așa-l zvârli cătră stele, Cât gândeai că-l poartă dintru ele.

Căzu viteazul. Supt el pământul Să cutremură, iară cel tare Suflet a lui părea că din frântul Trupșor acuș', acuș îi sare; Îndată pe nas îl năpădi sânge, Iar' de durere nici putu plânge.

Măcarcă-acum vitele-înspăimate, Fuga luând, dosul întorsese, Totuș' murgele viteze gloate Cruciș' împărțea lovituri dese; Sâmțind apoi mulți că-în vânt loviră Începură-a clipi câte-o țiră.

Gogoman încă să stânginisă Așa de bine și cu mănie Ca să taie-în turci ca și într-o clisă, Dar, precum istoria ne scrie, Mergându-i în deșert lovitura, Căzu pe față și-îș' rupsă gura.

Îndată pe dâns' mai mulți grămadă Unul pe altul împiedicați căzură; De-aci să-începu-între dânșii sfadă, Cunoscându-să pe graiu și făptură; Deschizând apoi ochii mai bine, Vedea fugind gloatele străine.

Atunci Hărgău cel cu gura mare, Care dintru toți pe-aceaia vreme Striga, zbiera, chiuia mai tare; „Stați, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme! Stați, voinicilor! (adausă iară), Iacă vrăjmașii să-împrăștiară".

Toți atuncea țiganii căutară Oare-adevărat Hărgău le zice? Fața le era ca galbenă ceară, Iar' inima su piepturi voinice Încă ș-acum le tremura foarte, Măcar vedea vrăjmașul de parte.

Lung steteră ei, privind încoace Și-încolea, de nu mai vine iară Protivnicul, însă văzând pace În toate părți, să mai îndemnară Și prinsără-a să-întreba-între sine Cum s-ar cădea să facă mai bine:

Adecă-ori să-întoarcă iar acasă Cu gura goală, fără bucate, Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă Cumcă, după ce vor fi-îngropate Trupurile celor morți, să fie Slobod fieșcui a merge-unde știe.

Atunci Tandaler de gios să scoală Și zise: „Ian ascultați voi pe mine, Voi, carii vreți la muieri în poală Să-alergați, și voi, la care spine Încă-în picior n-au întrat ca mie, Să vă sature de bătălie!

Dăci să ne tragem la ha pădure, Să fim ascunși, nevăzuți dă nime, Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure Mâne și dă-a noastră țigănime, Socotesc c-om afla dă mâncare, Că mie d-ahasta m-i mai tare".

Sfatul acesta tuturor place, Toți în pădure descălecară, Dară focuri să temură-a face, Ca să nu-i afle vrăjmașul iară. Toți cugetând ca porcu la ghindă, Adormiră cu gura flămândă.

Dar', precum spune cartea ciorească, Nici un suflet pieri-într-acea noapte Din viteaza gloată țigănească, Numa răniți fură cam la șapte. Creadă cine cum vrea, eu nu cred, Măcar că scris pe hârtie văd.

Abia zorile peste hotară Gonind întunericul trecusă, Abia și soarele-întorcând iară Strălucisă cu raze neapuse Vârvuri de munți, de dealuri și stânce, Apăsând negura-în văi adânce,

Când voinica lui Tandaler ceată Să trezi și la câmpul de-asară Socotind puținel să să-abată, Întracolò drumu-și luă. Dară, Nu știu cum, spre norocul mare A ei, să rătăci din cărare

Și ieși din codru de-altă parte, Într-altă câmpie desfătată, Dar' cu mulțime de trupuri moarte De oameni și de cai sămănată, A voinicii sale dovadă. Să miră ș-abia poate să creadă.

Iar' deacă-începu cu fală-a spune Fieșcare vitezele sale Fapte de ieri, nu mai fu minune, Socotind ei că cu vorbe goale Nu să pot ucide-atâți, dar' nice Era ceva împotrivă-a zice,

Căci ieșind ei din pădure-afară, Tocma-în cea câmpie nimerisă, Unde Vlad Vodă pe turci asară Cu multă putere năvălisă. Lor de-aceste neștiind le pare Că-înși au făcut biruința mare.

Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă Dédere de lucruri și mai bune, Adecă de tabăra bogată Ce-o părăsisă-oștile păgâne Când fugind cu sufletul sărac În pripă, lăsasă toate de jac.

Ihu! prihuhù!... cu toți deodată Ei a striga ș-a juca-începură, Ș-a căra din tabără bucată, Tot feliu de armă și mundură, Cai, boi, berbeci, cămile, fărine, Urez, pește, zahăr, orz cu pâne.

De-aci la țigănie acasă De grabă-întoarsără ducând prada, Voioși de bătaia norocoasă. Dar' chiotul pe cale și sfada Un mil de loc să-auziea-împregiur, Căruțele răsunând dur! dur!

Lăsămu-i să meargă-în bună voie, Că noi mai avem a spune și de-alte Adecă, scăpând de la nevoie Fața Mării sale prenalte, Domnului Sătănii, ce mai fece Și cum hotărî vreme-a-ș petrece.

După ce el din aspra căzută Abia să trezește și să scoală, Acum gândul de războiu îș mută Rușinându-l nebuna sa fală, Ș-un cuget ciudat îi vine-în fire Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.

Știind el acum de multă vreme Că frații călugări în chilie Au primit Pisma, fără-a să teme, Iar' Pisma, iubita lui fie, Au născut acolò depreună Fățăria și Vrajba nebună,

Luând chip de tânără copilă, Stete Fățarnicul la portiță, Rugându-să de-ajutoriu și milă. „Fiind eu (zisă) de bună viță, Turcii păgâni năpădind asară Frați, surori și părinți îmi tăiară;

Numa eu scăpai, nefericită, Prin a-întunerecului scutință; De foame și trapăd obosită Toată noaptea cu mare sâlință Rătăcind mă-învârtii prin pădure, Păn' sosii la ceste ziduri sure.

Deci, deacă-aveți inimă creștină, Scăpați-mă de moarte ș-urgie, Dați-mi să moriu încai fără vină Decât încăpând eu la robie Să-mi pierd curăție și viață. Ah! jelnică soarte și scârbeață!"

Cu lacremi, aceste mincinoase Zicea suspinând, iară monacul Portariu privind la dânsa-și uitasă Metanele, ceasuri și condacul: Căuta la păr slobozit pe spate Și la sânul gol de jumătate.

Înțălegând bătrânul părinte, Egumenul Gherontie,-îndată Porunci să i-o-aducă-înainte, Zicând că măcar că este fată, Totuș' cinul la-întâmplări de-aceste Sloboade să-intre-în chilii neveste.

După ce de-amărunt cercetată Fu copila, bătrânul o dusă La o chiliuță sângurată Ș-o-încuie, dar' nimărui nu spusă, Temându-să doar', cine știe, Să nu să tâmple vro nătărie.

O, să știi pe cine-închizi aice, Drăguț Gherontie! câte ciude Te-ar împresura și ce ai zice? Însă-acum aș pofti eu un jude Cu minte și fără părtenire Să meargă cu mine la mănăstire,

Ca privind la frumoasa copilă Însuș, după drept, să hotărască: Oare putea-va scăpa de sâlă Și de năpasta călugărească, Întreagă și cu totul curată Această fecioară-împelițată?

Eu zic că nu!... Și cum să arată Din poveste, nu zisăi minciună. Dar' cine-ar fi socotit vreodată, Judecând cu socoteală bună, Ca diavolul pentru pocăire, Și el să să bage-în mănăstire!

Ajunge-atâta că coconița Prilostită,-așa fu bunișoară, Cât, de n-ar fi sosit Măgărița Ducând pe sfântul înapoi iară Tocma pe-aci, călugării doară Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.

Călugării o ochisă bine Și toți zisără: „Ce fată frumoasă!..." Dar' cei mai mulți socotea-întru sine: „Ah! să nu am pe mine-astă rasă!" Așa gândea, vorbea pănă-în sară Prin chiliuțe cum și pre-afară.

Dară când fu pe la miază-noapte, Vicleanul nevăzt pretutinde Îmblă și fiește cărui șoapte În vis pofte rele și-l încinde; Copila-arătându-să-în chilie, Pe fieșcare chiamă și-îmbie.

Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală, Care nu putea s-adoarmă-asară, Invitat fiind curând să scoală Și să duce după cea fecioară; Ea merge-înnainte numa-în iie, El după dânsa, păn' la chilie.

Pe-întunerec și fără lumină În chilie fiind, cearcă, caută Desfătata lui Adam grădină, Pretutindene; în urmă iată Nimerește pe-un pat, iar' supt țoale Pipăind, dede de viu și moale.

Copila-îi pare că zace-întinsă, Ba și că-l cheamă-i să nălucește. Cuviosul părinte s-încinsă Ca focul când cineva-l zâdărăște. Ș-acum să-înflasă să cânte-în dude, Când iacă-ușa scârțâind aude.

Un trópot de-om pe furiș vine, Oblici Gorgonie săracul, Și fiind el inimos în sine, Cât nu s-ar fi temut nici de dracul: „Cine ești? Om, diavol sau nălucă?" (Strìgă) și-întruna de piept apucă.

Ghierman chielariul era, pe care La poprita dusese chilie Tot aceaiaș' poftă și tâmplare. Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie, Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită. Diavolul pe-amândoi întărâtă.

Iar Varlám, ce numa cât sosește; Pe-întunerec mergând dă pe dânși Și câtu-s de lungi îi prăvălește. Pănă-s aceștea-în luptă cuprinși, Iacă Ștefan, Iosofát, Nichita! Pe-un după-alált aduce ispita

Gorgonie pe chielariu supusese Ș-acu să-începea de-a scărmănata. Ospătându-să cu pugnuri dese; Nichita-încă era de harț gata, Când lovindu-să de niște lade El încă peste ceialalți cade.

Chelariul apucând răsuflare Atunci, să zvârgoli cu putere Și de-abia să rădică-în picioare; Dă să fugă și spre ușă mere, Dar bucnește-în cap ca ș-un berbece Pe Iosofat și nu poate trece.

Atunci el tinde mâna să vază Cine iarăș' în drum i să pune? Lui Iosofat ochii scânteiază, Amețit cade!... Ce voi mai spune! Chelariu-în locul cestui apucă Pe Ștefán vrând cu sine să-l ducă.

Gorgonie pe Varlam săracul Ucidea, iar' chielariul de gușă Sugruma pe Ștéfán; și boleacul Iosofat dându-și cu ceafa în ușă, Amețit zăcea ca-unu ce moare, Și numa cât bătea cu picioare.

Așa fu priveliștea când iacă Ușa fără veste să deschide, Chilia cu lumină să-îmbracă. Vede-atâtea măscáre ș-obide Bătrânul Gherontie; să miră De-unde toate aceste să scorniră.

„Bogorodță, spasi ns! (zisă), O, fiilor! dar ce-i aceasta?" Fata cu tot să descoperisă, Zăcând ca și la nuntă nevasta. Spre mai mare scandală ș-ispită Marghioala să făcusă-adormită.

Bătrânu-într-acea nerânduială Nu știea ce-întii ar fi de-a face: Ori să-acopără-a femeii sminteală, Ori pe frații luptători să-împace!... Și lung stete cu mintea-îndoită Ș-ochii-înfipți la beleaua golită.

Tocma pe-acolea-într-acea minută Sân Spiridon întorcând acasă Trecea care, comedia slută Văzând, pe deasupra lor trasă Cu degete sfinte-un de semn de cruce De care fug, pier toate năluce.

Și iacă,-o minune! fata piere Ca năluca din ochi, iară frații Ca când n-ar avea nici o putere Slăbesc din mâni, și răsturnații Să scoală mirându-să de-aceasta, Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.

Toți cu Gherontie împreună Cunoscură cumcă-au fost ispita Sătanei pe dânși, de samă bună, Pentru că și fratele Nichita Povestea cum că dracu nu-o dată I s-au arătat în chip de fată.

Musă, ian pleacă-ți cântare lină Și spre-a turcilor împărat mare, Ce cu foarte mică-oaste păgână Nu să grijea numa de scăpare; Ce mai păți-în fuga răpezită, Ce făcu și cum i-au fost ursită?

Sultanul care-acum să tăiasă Cu puținei prin oastea română, Jelindu-și soartea nenărocoasă, Fuge pe unde nevoia-l mână; În urmă,-obosit, neștiind unde S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.

Și din puțini care-i rămăsese, Călărași în toate părți trimisă Ca mai vârtos cele mai alese Oști călărețe să fie-oprite, Iar' el într-acea frânt de-ostăneală Vru puțin să-odihnească-în tihneală.

Abia, răpăusă jumătate De ceas, când îi curmă-odihna lină Un glas de-om, care-inima-i străbate: O umbră-în văzduh, plânge, suspină. Sultanul atunci capu-și rădică Și privește, dar cuprins de frică,

Fața cu scârbită îngrozire Întoarsă de la vedere-amară, Căci s-arată-în văzduhul supțire Hamza, pe care-în trecuta vară Vlad pedepsi cu moarte sureapă Făcând să-l tragă de viu pe țapă.

Cu față cruntă și-împănginată, Cu ochii-afundați, barbă sperlită, Acela-în văzduh acum s-arată; Pe Mahomet cu degetu-învită Și cheamă să meargă după dâns; Sultanul îi urmează-într'adins.

Nu mearsă doară pasuri trei sute Umbra, ș-întinzând mâna i-arată Un loc, apoi din ochi piere iute. O! vedere tristă-înfiorată! Aici sultanul nenumărată Gloată turcească vede-înțăpată!...

O poiană era-împregiur doară De trei sau patru miluri aproape, Cu dumbravă-încungiurată rară, Iară-întrânsa mii de mii de țape, Des lângă-olaltă s-afla-înșirate, Cu trupuri musulmane încărcate.

Sultanul de scârbă și de greață, Din inimă slăbind și picioare Amete de cap, cade pre față Și, de nu era sârguitoare Grija-unui slujitoriu credincios, Doară nu să mai scula de zios.

Acesta-l trezește și-l rădică, Apoi luându-l de susuoară De la locul cel fără ferică, Îl întoarce la patul său iară; Cu leacuri stomahu-îi întărește Și cu dulci cuvinte-l mânguiește!

Biruit în urmă de mâhnire, Un cuget cumplit în minte-i vine: Să-ș' rumpă-a vieții sale fire: „Ha! (zisă foarte scârbit în sine). Mahomet învins!... Mahomet!... care Fu nebiruit pe-uscat și pe mare!

Și cutremur a trei părți de lume, Acelaș' Mahomet acum de-o mică Oaste-învins, pierde slavă și nume! Ah! nu fie-așa! nici să să zică Cândva că biruit de-oarecine Au fost, ci sângur de sine!...

Nici va fi ca vreo dreaptă străină A custării să-mi rumpă doar ață, Eu însumi urgisita lumină Stângându-mi voiu să ies din viață." Aceasta zicând el cu duioasă Tânguire cuțitul său scoasă

Și era gata să să străpungă Când unul dintre trimiși sosește, Că-acuș nește cete vor s-ajungă. Prin aceasta lui inima crește Și părăsindu-și gândirea slabă, Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.

FÂRȘIT

Cântecul a IX

Boierii necredința-și arată; Sultanul pe-un alt vodã numește; Țiganii la nuntă sã desfată, Unde Parpangel le povestește Cum el prin o tâmplare nespusã, Trecând prin iad, păn la raiu să dusă.

Deacă Vestea-în Târgovești ajunsă De-a lui Vlad înaltă biruință, Cum el oastea păgânească frânsă, Boierii cei fără de credință Ce cu turci avusă mestecare, Făcură-între sine divan mare,

Sfătuindu-să pentru domnie Și cum ș-ar drege treburile bine, Ca de-a lui Vlad să scape mănie, Nice să-încapă la mâni străine, Mulți în multe chipuri, socotele Arătându-și și bune și rele.

Atunci Dănescul rostu-și ațâță, Râvna dându-i vorbă și priință: Și fiind bogat, de naltă viță, Auz la toți află și credință. Iar' după ce la divan să-așază, În chipul următoriu cuvântează:

„Măcar cum cinstiți boieri! vă pare De-această biruință frumoasă, Dar' eu socotesc făr' apărare Cum că ne-așteaptă soarte jeloasă Ș-amar în urmă!... Mila cerească Deie, ce zic să nu să plinească!...

Am învins adecă!... Turcul fuge, Vodă triumfă, muntenii saltă Și gătesc păgânilor lănțuge, Adevărat! biruința-e naltă!... Însă, cu toate-aceste privele, Într-alt chip sunt cugetele mele.

Voi știți câtă greutate trage Țara de oștile-însuși a noastre, Iar' când de războiu bucinul rage, Nice poate cineva să-ș' pastre Averea sa, nici dulce viață, Fieșcare-și poartă capu-în brață.

Așa trăim de câțiva-ani încoace, Tot întru bătăi primejdioase: Tinerii ni se stâng, țara zace Pustie, numa cu stârvuri ș-oase Sămănată. Și dintru-a cui vină? Cine-i acestor toate pricină?

Vlad Vodă din trufie deșartă Și din ura lui Mahomet privată, Asupră-ne pre păgâni întartă; El apoi cu firea ne-alinată Tinerimea la pierire bagă, Iar' la primejdie țara-întreagă.

Nu-mi zică nime că-a lega pace Cu păgânul mai rea treabă este, Fiindcă de multă vreme-încoace Credința nu-și ține, și de-aceste... Că-în zădar îl vinuim, și doară Vina pe noi înșine pogoară.

Cine-aleargă la turci cu făgadă Ca, deacă-l va pune la domnie, Țara-i va supune, și-în dovadă De plecare, cu haraci îmbie? Românu!... Cine patria sa vinde? Românu!... Cine a vrăjbii foc aprinde?

Cine-ajutoriu de la păgân cere Făcându-l hotărâtoriu și jude, Iar' el răzămându-să-în putere, După ce sfezile noastre-aude, Celuia face dreptate, care I-au dat făgăduință mai mare?

Ce folosu-i acum a să pune Împrotiva celia putințe Cării toată-Asia să supune? Nici zece de-aceste biruințe Ajung a ne pune-în ocrotire De toată temerea-întru vinire.

Sultanul pănă la primăvară Cu mai mare-oaste decât aceasta Asupra noastră va-întoarce iară, Și cine-împrotivă-i atunci va sta? Și-unde este scris că totdeuna A noastră va să fie cununa?

O dată numa!... sângur o dată Deacă ne va fi fără priință Norocul schimbaciu, iacă surpată Țara din temeiu! Nici e putință Ca vreodată să să mai rădice Sau s-ajungă zile de ferice,

Ci va rămânea de tot supusă, Ca și bulgărimea cu Sârbia Ș-alte robite țări"... Abia spusă Dănescul aceste, când solia De la fratele lui Vlad sosește Și cătră strânșii boieri grăiește:

„Sultanul prin mine vă trimite, O, boieri cinstiți, pace, iertare! Afla-veți aceste-adeverite Ce vă spuiu cu gura, și-în scrisoare (De cumva vorbei mele n-eți crede), - În acest ferman", și fermanul dede.

Acolo-împăratul țării pace, Iar' celor care a lui Vlad parte Lăsând, la dânsul să vor întoarce, Iertare de robie și de moarte Făgăduia voind ca să fie Pus un frate-a lui Vodă la domnie.

Această solie fu primită La toată boierimea, ș-îndată În toate părțile fu vestită, Cu porunci ca țara să să-abată De la Vlad și să nu mai primească De la dânsul poruncă domnească.

Apoi la sultanul cu plecare Trimisără-o de frunte solie Să s-închine, să-ș' ceară iertare, Și rugându-să ca la domnie Pe-acel să puie Poarta nălțată, Care-a fi mai vrednic să-l socoată.

Hăi, dragă musă! iară te-apucă (Precum văd eu) strechia spulbărată! Și va doar' undeva să te ducă Iarăș' la vreo tâmplare ciudată, De șagă sau bătaie necruntă Sau poate că și tocma la nuntă!...

Deci, dacă-i așa, mai bine-abate La vesela noastră țigănie Ce-acuma prisosind cu de toate Tăbărea la Spăteni, pe câmpie, Bea, mânca, juca zile de vară Întrege, din zori pănă în sară.

Parpangel încă să cununasă Și fără de popă cu Romica. La nuntă pe-o doao zi chemasă Pe toți cei de frunte și voinica Lui Tandaler oaste, de-azi pe mâne Toate gătind cum să cuvine.

Încă soarele nu răsărisă Când era toate gata de nuntă: În oale fierbea curechiu cu clisă Râncedă și cu ceapă mănuntă; Fierbea și-alte mai multe bucate, Dar' cine le va număra toate!

Iar' când răsărea frumosul soare, Era și mesele-întinse toate: Într-un blid mămăligă cu moare, Într-altul fălci de porc afumate, Apoi curechiu fiert cu râncezeală, Ciuci, lapte acru, păsat, cricală...

Așa sta întinse toate bucate Pe țelina verde și ierboasă, Denaintea șetrii desfătate; Toți oaspeții ședea ca la masă, Numa Dârloiu ce era nun mare, Stând ura și bea tot din picioare.

Iară ceaialaltă tinerime Juca și cânta pe lângă laută; Ba și coapta la cap bătrânime A sări să-îndemna câteodată Și mânea cu tinerii-împreună, Toată zioa și noaptea pe lună.

Mitrofan, poetul cel de frunte Și vestit de pe vremile-acele, Care la cununii și la nunte Făcea stihuri și bune și rele, Scornisă, pe gustul lui Nason, Mirelui un epithalamion,

Cărui dascăl Chiriligordon Au scos un viers lin din psaltichie Alcătuindu-l după canon, Iară Neanes pe podobie Îl cânta nuntașilor voioși De vin, și sătui de cârtaboși.

Hârțoaga Zănoaghei chiar ne spune Din fir în păr, câte-au fost cântate. Scrie că Neanes avea strune De mătasă pe ceteră-încordate Și cum că șezând pe-o nocovală. În acest chip el cânta cu fală:

„Tânăr vânătoriu, de mult fără sporiu, După-un drăgălaș vâna sobolaș. De-ar fi și să moriu! (zisă vânătoriu) Drăguț sobolaș, ți-oi da de lăcaș. Haida hăi, căpăi, hai la la, hăi hăi! Prin desiș pe căi, hăi la la, căpăi!

Așa din zori cu multe sudori Tinărul gonea, cu o săgețea Pintr-un făgețel, sobol mititel, Ce-încoace-încolea fugea, să-învârtea. Păn' la un țipiș, unde lăturiș Sărind pe furiș, să băgă-în desiș.

Atunci iar' și iar' el strigă-în zădar Cătră soții săi și cătră căpăi, Că ei merg și sar tot peste hotar. Haida hăi, căpăi! hai la la, hai hăi! Când fu spre sară, ieșind o fecioară Din codru afară, cu frumsață rară

Ca ș-amórul blând îi grăi zâmbind: „Tânăr vânătoriu, vânezi fără sporiu, Lasă, lasă-ți gând de-a prinde-oarecând Sobol fugătoriu, fără de-ajutoriu. Sobolii, să știi, s-află-în vezunii Și trebue-întii ca să-i prinzi de vii.

Jură-te mie, făr' viclenie, Tare și vârtos, să-mi fii credincios; Su vezunie voiu arăta ție Ș-un sobol frumos, colea mai din gios!" Tânărul uimit de bunul tâlnit, Ș-uită de gonit, stă nehotărât.

Apoi cu milă zisă: „O, copilă! Ah, sorioară, dragă fecioară! De-ai fi miloasă, cum ești frumoasă, Lege n-ai pune,-îndată mi-ai spune: Iar' eu jurământ ți-oi jura presfânt C-oi ținea cuvânt pănă la mormânt."

Prunca iubeață atunci roși-în față Ca vara bujor, apoi linișor, Cu mână isteață, arătă ș-învață Zicând: „Frățior, fie-ț după dor, Ice, su poale de munte-în vale, Mergi tot pogorâș, păn' dai de țipiș;

De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos, Mergi pe părăuț pănă-i da de-un puț, Acolo vârtos stai și nu da dos, Că-acolo-i drăguț ție soboluț, Acolo gata fi cu săgeata Și cumu-i data, să-i dai zăgneata."

Voinicul marghiol tot mearsă domol Păn' dede în vale de salbă moale, Păn' dede de gol, unde-era sobol. Trebile sale păzând cu cale, Fără de hăisaș, fără căpăuaș, Prinsă-un sobolaș, blând și drăgălaș.

Atunci copilă zisă-i cu milă Suspinând mereu: „Ah, sobolul mieu! Ah, fie-ți milă, nu-i face sâlă, Să nu-i cază rău, că-i cu tot al tău. Dintr-astă oară, din astă sară, A ta-s fecioară și surioară!"

Tânărul fecior grăi plin de dor: „Dragă fecioară! fi-m lelișoară, Iară eu, mă jor, ți-oi fi bădișor!" Să îmbrățoșară atunci și strigară: „Dulce clipită, zi fericită, Fire-ai lungită, trei ori atâtă!..."„

Mireasa ce ședea lângă masă Cu fetele, nănașă și fină, Era din toate mai rușinoasă Ca una din cele fără vină, Totuș' spun că bine-au înțăles Cele ce cântasă Neanés.

Iară cimpoieriul Viorel Au cântat miresii pe cimpoi O cântare scornită de el Când fusese-încă la Dorohoi. Fetele să făcea rușinoase, Ș-afară-acum să găta să iasă.

„Eram tinără ș-încă fragedă, Mi-era lumea și zilele dragi. Într-o zi fără nor și lúcedă, Tocma pe vremea când să coc fragi, Toate mearsără prunce tinere La fragi, vesele, cu-a lor pinere.

Și eu ducu-mă cu-a mea pinară, Eu încă-în codru la fragi roșii, Dar' ah! iacă-mă-în urmă sângură, De-a mele soațe eu rătăcii. Eu strig, chiemu-le, dar' zădarnice Sunt chiemările mele-amarnice.

Eu vărs lacreme, stau în cumpănă Și mai că-mi vine de-urât să moriu, Iacă un tinăr când mă tâmpină, Cu chip și haină de vinătoriu Care zise-mi: „Pruncă tinără, Ce verși lacreme, ce te supără?"

„Oh, mă supără (ziși) că iacătă, De-a mele soațe eu rătăcii! Acuș' soarele mândru scapătă Ș-încă eu drumul nu nimerii! La drum scoate-mă, de-oi fi trainică, O! bun tinere, ți-oi fi harnică."

Zâmbi tinăru ca și zorile Ș-îi roși fața ca și rubin; Cu dâns râsără d-albe florile, Soarele râsă pe ceriu sărin. El s-apròpie și mă-împresură, Biata d-inimă mie-mi tremură.

Iar' în pinăra mea cu fragile, El pusă-o mură lin linișor, Nu de cele ce culeg dragile Fete prin codru cel verdișor, Dar' cu murele foarte seamănă, Poți-i zice tu mură geamănă.

Nu e fagure, mursă proaspătă Așa de dulce, nice zahăr. Zieii poate că numa s-oaspătă În ceriu ș-închină cu cel păhar. Nu-s a luncilor toate murele Așa bune și mai mult vesele!

Strigai: „Tinere, drăguț pretene, Spune-ți numele, dulce pruncșor!" Iar' el: „Verzile ceste cetine Mă cunosc numa ca vânătoriu, Maica este-mi dulcea Vinere, Vânez inime blânde, tinere!...

Iar' tu jură-te, pruncă tinără, Că-mi vei fi bună, eu-s Amór!..." Zisăi: „Juru-mă pe-astă pinară, Că pentru tine eu viiu și moriu!..." De-atunci pare că nu-s dulci fragile Cumu-s murele de-amor, dragile!..."

Cântând Viorel, fetele toate De rușine fața-ș ascunsese Celor alte femei după spate, Dar' urechile nu-și închisese Și râdea pe-ascuns de cele mure A lui Viorel, mari, de pădure.

Bunul Parpangel cu cei de frunte Voievozi și preteni ședea la masă, Povestindu-le de ramuri crunte Ce văzusă-n pădurea cea deasă; Apoi cum își dedusă peste cap De pe calul viteaz și sureap

Și pe rând toate câte cu dânsul Pănă-întraceaiaș zi să tâmplasă; Iar' mireasa abia-și ținea plânsul La povestirea ceastă duioasă, Auzând cum au fost leșinat Și ca din morți iar' au înviat.

Astă tâmplare lăcrămoasă Așa Parpangel atunci o spusă: „Acum întorceam la voi acasă (Zisă el scupind cu ceva tusă), Căci mă trezisăm din buiguială Și venisăm iar la socoteală.

Mai multe ce să vă mai grăiesc? Armat văzându-mă și călare, Însumețit cu portul voinicesc, Îmi veni ca să fac o cercare Cum mi-ar ședea să fiu un voinic Dă hăia care viteji să zic.

Gândind ahasta, smulsăi dân teacă Sabia luce și strângând calul Făr' de-acea-înfocat răcnii! Și iacă, Într-un zbor trecui valea și dealul, Iar', cum îmi fu spaima și mirarea, Când îmi văzui neașteptată starea!

Mulțime de turci zării deodată Venindu-mi asupra vrăjmășește; Eu cu inima dă frică-înghețată Trăgeam calul dă frâu bărbătește, Vrând cursul să-i plec într-altă parte Și să scap dă ticăita moarte.

Dar calul iute și-înfierbântat Cât adulmecă turceasca-ordie, Începu tocma ca ș-un turbat A sări ș-a mă duce-în tărie, Nici putui dă-aci să-l mai opresc Păn' să băgă-în stulul păgânesc.

Atunci și fără dă îmbiere Fui sâlit a mă-apăra dă moarte Ș-a da morțiș', din toată putere, Mai dă hasta, mai dă haia parte, Pănă mă făcu biata nevoie Un mare viteaz și fără voie.

Dă unde vedeți că calul bun Face și el viteji câteodată, Dar' mai multe ce să vă mai spun? Văzui fugind oastea spăimântată Dă-un sângur voinic dă cal răpit, Lucru doar' încă nepomenit,

Toate-aheste era minunate, Dă nu da beleaua peste mine. Văzând eu că turci-ș' întorc spate Ca când mă-ar hi-învitat oarecine „După mine, copii, sus o dată!..." Strigai cu sabia rădicată.

Ș-înteții calul așa dă tare, Cât gândii că-în nuori va să salte, Dar', oh, nenărocoasă tâmplare! Mă zvârli-în mijlocul unii balte. Nici apoi știu ce s-au mai tâmplat, Că eu-îndată-am și leșinat!...

Însă câte văzui minunate Și pă-unde mearsă sufletul mieu, Nu vi le-aș putea eu spune toate De vă-aș grăi trei zile mereu, Totuș' dintr-ahale-o părțișoară V-oi spune-acum, alte, dă-altă oară.

Și să păru ca când oarecine, Nu știu alb, negru sau pestricat, Apropiindu-să cătră mine, Unde eu căzusăm leșinat, Mă dusă cu sine tot zburând, Pă cum acuș' voi spune pă rând.

Dusă-mă pântră peșteri afunde, Prin groape, vârtoape-întunecoase, Ah! și cine mai știe pă unde, Păstă nește lacuri puturoase, Pănă când ieșirăm dân strâmtoare, Unde ni să-arătă cevaș' zare.

Atunci purtătoriul mie zise: „Aicia să-începe haia lume, De care premulți într-alt chip visă; Drept aceasta eu te-am adus anume Ca să vezi tu cu ochii tăi toate Și să spui la țiganele gloate."

Apoi îmi arătă de departe O văloaie foarte mare, mare, Tot grăind: „Asta-i care la carte Să zice Gheena și dă care Mulți în multe chipuri socotesc, Însă,-într-adăvăr, mai toți bârfesc.

Caută! Dă-aici fără stricăciune Tu vei oblici tot ce să face Ș-întorcând la viață vei spune La fieștecare cumu-ți place". Așa zisă ducătoriul mieu, Iar' eu priveam la toate mereu.

Dar' o! cum voi spune toate-ahele Ce văzui ș-auzii față de față! Că sângur pomenindu-mi dă ele M-apucă nește fiori și greață, Dă groază tot păru mi să-înspică, Iar' inima-mi tremură dă frică.

Nice-un soare acolo luminează, Nici pă ceriu sărin lună cu stele, Ci numa văpăile fac rază, Însă ce mai văpăi sunt ahele? Dintr-însă nori dă fum să rădică Și ploaie dă scântei arzând pică.

Râuri dă foc încolo ș-încoace Merg bobotind ca nește pârjoale, Focul nestâns toate-arde și coace, Iar' pe zios, în loc de iarbă moale, Jar și spuză fierbinte răsare, Nespusă din sine dând putoare.

Văzui pe toți dracii-în pielea goală, Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne, Păstătot mânjiți cu neagră smoală, Brânci dă urs având și coade spâne, Ochi dă buhă, dă capră picioare Ș-arepi dă liliac în spinare.

Văzui muncile iadului toate. Cum fii Sătanii-ș' fac izbândă Asupra celor morți în păcate, Sau și care au căzut supt osândă. O, groaznică ș-amară vedere! Vrând a spune, graiu-în gură-mi piere.

Toate păcatele mari dă moarte Au și pedepse după măsură, Căci prin aha și dă-ahaia parte Îș' ia fieșcare certătură, Prin care-au greșit și dă pre care Tras fiind s-abătu dân cărare.

Vânzarii și hainii ce vând Sânge nevinovat pentru bani, Stau dă coaste spânzurați pă rând, Ca și-în măcelării hăi cârlani. Iar' dracii călăi în gură d-arsă Aur ș-argint fierbinte le varsă.

Tiranii crunți și făr' de-omenire Șed legați pe tronuri înfocate, Bând sânge fierbinte din potire, Iar' din mațele lor spintecate Fac dracii cârnați și sângereți Ș-alte mâncări pentru drăculeți.

Așijdere pă domni și boieri Care jupesc pă bietul țăran Iau la sine dracii măceleri

Făr' a da pentru dânși vrun ban, Hrănindu-i cu cătran și,-în loc de-apă, Cu fiere mult amară-îi adapă. Păntru tâlhari ș-ucigași ce-oi zice? Acește pă câmpuri trași în țapă Rămân vii și nu mor ca ș-aice; Corbii și cioarele crierii le sapă Și scocioresc de sus, iar' hierile De zios le scobesc măruntăile.

Muierea care pă-al său bărbat Pentru ibovnicul doară iubit, Ce venin ș-otravă-au fermecat Sau macar cum ea l-au omorât, Pă-ahaia dracii suind călare O duc unde-i văpaia mai mare

Străpungându-o prin gemănare Cu tăciuni aprinși sau înfocate Frigări, ș-în asemene stare Aflându-să purure va pate!... O! voi muieri pre slabe dă minte, Luați sama la heste cuvinte!...

Iar' hălòr care pă-alții dăfaimă Și prin clevetiri numele strică, Diavolii cu cârlije dă-aramă Limba vinovată le dăspică Purtându-i ca pe nește urși pin ha țară, Făcându-i să joace dă măscară.

Judecătoriu ce luă mită Pentru ca să facă strâmbătate, Acolo slujește pentru pită Și numa sângur păntru bucate, Dar' a sa cuviincioasă plată Nu o dobândește niceodată,

Că toți i-o tăgăduiesc în față Și cu marturi îl fac dă minciună, Toți judecătorii i să-încreață, Nice-l lasă jaloba să-ș' spună, Ci, când a jeluire să-apucă, Ușile-i arată să să ducă.

Nemilostivii cătră săraci, Care-a face milă nu să-îndură, Umblă cerșind în iad pe la draci, Însă pretutindene-îi înjură Și, fără-a le da cevaș' în pungă Sau în traistă, cu cânii alungă.

Lacomul ce pentru bogătate Strânsă bani cu chipuri neînvoite Umblă acolo tot cu traista-în spate Întinzând mânile ticăite După milă, ci făr' de folos. Căci acolo toate-i merg pe dos.

Și, măcar umblând din ușă-în ușă El îș' umple straista dă bucate, Totuș' purure foamea-l sugușă Și nimic a lua-în gură poate. Că-orice gustă dân haia ce-i place, Tot în aur ș-argint să preface.

Ce să vă mai zic dă helelalte Pedepse-a iadului ce văzui! Icia, supt nește șetri nalte, Stau cârcâmele rând și fieșcui Dau dă mâncat și dă beut în dar, Iar' dracii-îș închină cu păhar.

Păcură, smoală, rășină-aprinsă Și cu topită piatră pucioasă Este beutura lor întinsă, Iar dă mâncat jar cu spuză deasă.

Iar' dă crâc mărițe și crâc mari Pe-aceia pun ș-acolo să fie, Care din drepte măsuri și mari Au făcut mai mici prin viclenie Ș-au băgat vrăjituri ș-apă-în vin Sau măsura n-au făcut dăplin.

Dincolea vezi bolte și dughene Tot cu marfă pentr' oamenii răi: Cesta vinde-obrăzare viclene Pentru fățarnici și farisăi, Cela sâliman și rumenele Ș-alte-ape stricătoare dă piele.

Altul strigă: „Brea! veniți încoace La vrăjituri evtene ș-otrave, La fapturi mestecate-în pogace, În turte ș-în plăcinte jilave, Farmece dă tot feliu și vrăji Cu-învățătura cum să le dregi."

De-acolo dracii neguțători Iau marfă évtenă, pă credit, Ș-oamenilor dă rău făcători Pre scump o vând, căci prețul tocmit Păntru hăst feliu dă marfe dășarte Este sufletul lor după moarte.

După ce toate-aceste cu groază Văzui fiind eu mâhnit în mine, În toate laturi priveam cu pază Și dă frică plin: oare nu vine Vreun drac și la mine să mă iaie, Să-ș' facă doară vro bobătaie?

Dar' povața mea nu știu dă unde, Iarăș' stete-înainte-mi deodată; Făr' a mă-întreba, făr' a-i răspunde, Mă luă dă guler și dă-o spată Și zbură-în sus cu mine ca vântul, Crepându-să-înaintea lui pământul.

Așa trecurăm prin pământ ș-ape Păn' ajunsăm la văzduhul rar, Ne-înălțarăm apoi păn' aproape Colo, de-unde zodiile răsar, Trecând pintre nește locuri puste, Noao vămi și noao punți înguste.

De-abea în urmă, cu multă trudă, Ajunsăm la poarta ha dă raiu, Iar Sân Pietru căutând pă o hudă, Așa zisă cu sântul său graiu: „Dar tu, măi țigane, ce cauți aici În cămeșă cusută cu-arnici?

Nu știi tu că-în trupul păcătos Nu este slobod a-intra nimărui Aici în raiul nostru frumos?..." Eu îngenunchind mă-închinai lui Și zisăi: „Să mă ierți, sânția-ta, Eu n-am venit aici dă voia mea...

Ci, iacă! tot ahăstă mă dusă Pă unde eu n-am fost niceodată!" Eu zicând aheste-mi făceam cruce, Dar' povața mea scoate ș-arată Nește scrisori și dreptăți care-avea Dă la Sân Mihai, precum el zicea.

Cum Sân Pietru le zări dă parte, Nu mai grăi nimica, ci-îndată Deschise luminoasele poarte Și iacă grădina desfătată A raiului toată eu văzui, Dă care voiu acuș' să vă spui.

În raiu nimene nu să sloboade Dacă nu e ca lamura curat, Dăci, pă care din lăuntru roade Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat, Întii trăbuie pân iad să treacă Și lungă pocăință să facă.

De-acolo venindu-i zioa scrisă Scapă și trecând din vamă-în vamă Sosește pănă la poarta-închisă A raiului, dar' nime nu-l cheamă Și nu poate să să bage-în raiu Fără carte de la Sân Mihaiu.

O! dă iadul urât tot să fugi! În raiu frumos tot să rămâi, Tocma dă te-ar alunga cu drugi! Ce desfătări și ce veselii Sunt acolo, nu să poate spune, Sufletul uimit dă minune!

Raiul e grădina desfătată, Întră ceriu și-între pământ sădită, Dă trup pământesc neapropiată, Dă minte-omenească negâcită, Care, după vrednicii, să-împarte Sufletelor drepte după moarte.

Măcar de-aș avea eu limbi o mie Și-atâte guri bine grăitoare, Nu vă-aș putea spune, nice scrie, Lăcașurile desmierdătoare Și frumusețele raiului toate, Care pentru cei buni sunt gătate.

Acolo vezi tot zile sărine Și ceriu limpede, fără nuori, Vântucele drăgălașe, line Dulce suflând prin frunze și flori, Tot feliu dă păsărele ciudate Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu așa fece, Să nu fie vară zădufoasă, Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece, Ci tot primăvară mângăioasă; Soarele-încălzește și desfată, Iară nu pripește niciodată.

Câmpurile cu flori osăbite Ș-aici la noi încă nevăzute, Sunt pre desfătat acoperite Cu tot feliul de roduri crescute, Iar' pă zios în loc dă pietricele Zac tot pietri scumpe și mărgele.

În locul de arburi și copace Cresc rodii, nărănciuri ș-alămâi Și tot feliu dă pom ce la gust place, Cum și rodite cu struguri vii, Iar' în loc dă năsip și țărână. Tot grăunță dă-aur iai în mână.

Râuri dă lapte dulce pă vale Curg acolo și dă unt păraie, Țărmuri-s dă mămăligă moale, Dă pogăci, dă pite și mălaie!... O, ce sântă și bună tocmeală! Mânci cât vrei și bei făr' ostăneală.

Colea vezi un șipot dă rachie, Ici dă proaspătă mursă-un izvor, Dincolea baltă dă vin te-îmbie, Iară căuș, păhar sau urcior Zăcând afli-îndată lângă tine, Oricând chieful dă băut îți vine.

Dealurile și coastele toate Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină, Iar' munții și stânce gurguiate, Tot dă zahăr, stafide, smochine!... De pe ramurile dă copaci, Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși, Cu plăcinte calde streșinite, Iar' în loc dă pari tot cârtaboși; Dară spetele, dragile mele, Sunt la garduri în loc de proptele.

Eu eram uimit întru mirare Dă toate-aheste lucruri dă frunte, Când oblicii venind pă cărare Doi moșnegi cu barbele cărunte, Din carii-unul zâmbind cătră mine Zisă:-„O! fiiule, eu vin la tine!...

Căci pă haia lume ți-am fost tată, Iară-ahăsta e strămoșul tău! Dacă-ți aduci aminte (ian caută Dă e-așa păcum îți spuneam eu, Când mă-întrebai tu dă Zundadel!), Ahăsta pă care vezi, este el!"

O, Doamne! cum îmi fu dă ciudat Pă lângă-inimă, văzând aheste!... Graiu-mi stete-în grumazi înnecat Dă bucuria fără dă veste; Căzui la pământ să mă închin Și vărsai lacreme cu suspin.

„O, tată, te mai văd o dată! O, dă câte ori te-am plâns acasă!" (Strigai). El cu față-însărinată Răspunsă: „Lasă, fătu-mieu, lasă Suspinul și toată voia rea, Că-aici nu-i loc de-a să supăra!

Puține-aici încă tu minute Ai să zăbovești și mai multe foarte Am să-ți spuiu ție necunoscute, Ce să vor tâmpla după-a ta moarte, Și toate câte-are să petreacă A voastră țigănie săracă!..."

Heste zicând mă luă dă mână Și depreună cu Șundadel Mă dusără-aproape dă-o fântână Unde strămoșu-mi dede-un inel Și grăi: „Dragu mieu nepoțele, Hăi, multe-așteaptă pă țigani rele!

Doară sosi-va, măcar târzie, Zioa, lung după-a ta răposare, Zioa ha plină dă bucurie, În carea și lor va luci soare, Iar' pănă-atunci supt robie-amară Purure vor hi și supt ocară.

Ian caută tu prin hăst inel, Aici în hastă fântână-afundă!... Toate chiar tu vei zări prin el Și prin cercura lui ha rătundă..." Eu privii prin inelul ciudat Și iacă ce mi s-au arătat:

Zării întiaș dată trii fete Dă-împărat, ca când ar hi robite, Amar plângând, nici voind să-încete; Pre tâlhari, cu lacremi umilite Să sâlea să plece spre-omenire, Iar' ei n-arăta nici o sâmțire.

Doao dântr-înse era-îmbrăcate Ca nește doamne stăpânitoare, Dar' totuș făcea slujbă de-argate, Iar' una,-în văștmânte-ovilitoare Dă roabă, era sâlită-a face Orice răpitorilor săi place.

După aceasta văzui dă dăparte O grămadă dă oameni vrăjbiți Aducând unul altuie moarte; Gândeai că-s dă turbare porniți, Așa era dă sălbătecoși, Toți având pă cap căițe roși.

La ceastă vrajbă din fundul mării Iacă-un voinic iese fără veste, Armat cu un steag și haine nerii, Iar pe steag să cetea scrise-aceste: „A treia oară vin să vă-împac!" Toți învrăjbiții caută și tac.

Cu șuier groaznic fieșcare Căscă fălcile să-l îmbuce, Iară el scoasă-o căciulă mare Făcând cu dănsa-asupră-le cruce; Și iacă bălaurii supt undă Cumplit răgnind iară să cufundă.

De-aci purceasă-încolea și-încoace Gonind după vrajba nealinată Și făcând pretutindene pace, Iar' prin o tâmplare minunată Ajunsă într'o noapte spre zori Și la heste trei roabe surori. 2

Atunci eu nu mă putui răbdare Să nu-întreb pă strămoșul bătrân Carele-mi zisă:-„Ahăstaă-iî cel care Obiceaiul va strica păgân Și va da robilor slobozie În vremea când s-a tâmpla să vie.

Dar, dacă vrei să știi pentru heste Trei fete (pă cum vezi) dă-împărat..." Ahasta grăind fără dă veste Cuvântul îi rămasă curmat, Căci îndată venind nu știu cine Mă luă și mă dusă cu sine;

Și nice știu pă unde mă dusă, Destul că eu mă trezii în pat, Însă, ce pagubă că nu-mi spusă Zundadel mai chiar și mai curat Pentru hăl voinic pre minunat Cu hele trii fete dă-împărat!"

Aici Parpangel fârși povestea, Toți ascultătorii să mirară, Dar' cei tineri cu cele neveste Tot își dănțuia pă lună-afară. Într-acest chip au fost prăznuită Nunta lui Parpangel cea vestită.

FÂRȘIT

Cântecul a X

Țiganii sfaturile deșarte Văzând a de obștelui popor, Aleg pe cei învățați la carte, Care între sine fac sobor Să hotărască ce stăpânie Ar fi bună pentru țigănie.

Cându-s pântece bine sătule, Atunci e și gura vorbitoare. Sfaturi câte vrei și predestule Îți dă și te-învață fieșcare; Popa-întorcând de la botăjune, Toată, de rost, cazania spune.

Dară când e lipsă de bucate Nu știu cum și mintea să tâmpește Și n-are sfaturi așa curate, Iară limba tace ca ș-un pește; Deci în pântece pline stă toată Filosofia cea lămurată.

Tu râzi?... dar eu mai zic o dată Că-a științelor izvoditoare Au fost hrana cu bună bucată!... Cum din locul sterp nimic răsare, Așa dintru mârșavul ajun Nu purcede nice-un lucru bun.

Spune-mi ce lucru bun făcură Oarecând săhastrii prin pustie, Ce nu primea toată zioa-în gură Făr' ierburi cu rădăcini măcrie, Mure, bureți, alune și poame, Ruptoși, ciuhòși, leșinați de foame?

Eu ți-oi spune: zilele, săracii, Cu tăuni și țânțari neîncetate Bătăi avea, nopțile, cu dracii Care-îi invita cătră păcate; În urmă din oameni buni cu crieri Să strămuta-în sălbatece fièri.

Zieu! aceia n-aflară nici ună Dintru cele-învățaturi alese Ce pre-oameni fericesc și minună; Nu în pustii, nici în păduri dese Avură ele-început, ci-în orașe, Din oameni cu-obiceaiuri gingașe.

La Báctra,-în Vavilón, Memfí ș-alte Cetăți políte,-în prisos de toate Nu în peșteri, ci-în palațuri nalte, Nu prin pustii, ci-în curți desfătate, Unde sunt cu mâncări pline mese Și cu vin dulciu păhară drese!...

Omir Iliada minunată N-o află prin codru, nice-în munte, Ci vesel fiindu-și câteodată, Cântând la ospețe și la nunte, Iar' de vin când bea câte-un păhar Să-umplea-îndată de-a muselor har.

Dumnezeiescul Platon și el Bea, mânca cum să cade, domnește; Nici iscusitul Aristotel Trăia fără vin, carne și pește. Pentr-acea de-a lor cărți învățate Și-acu ne mirăm; și cu dreptate!

Dar' încătro râvna te răpede Din țigănime păn la pustie, Dragă musă?... Cine nu-ți va crede Că traiul bun face veselie, Iar' ajunul pe nime hrănește? Însă tu de țigani povestește.

Păn' țiganii n-avea ce să-îmbuce, Gândeai că nu știu îmbina doao; Dar' acum, tot să cauți să-ți faci cruce Întruna, cu mânile-amândoao, Cu câtă-îndrăzneală ș-istățime Sfătuește sătula mulțime.

De când Tandaler bucate-adusă, Tot în jocuri, în cântări ș-ospețe Multe zile vesele petrecusă, Iară cele mai de vârstă fețe Tot întins sfătuiea cum să facă Rânduială-în țara lor săracă.

Însă din acele sfaturi toate În urmă nu să-alegea nimică, Căci, care cum vinea, pe-apucate, Necăutând alta numa să zică Și el ceva, sau bine sau rău, Spunea de-împrotivă sfatul său.

Unul zicea că nu-i trebuință De-a face vreo rânduială-în țară Căci, după direapta socotință, Toată rânduiala-i o povară Și nu s-ar cădea să să supună Ei nimene de voie bună.

„Rânduiala-i bună păntru hăi mari (Zicea) ce-în frâu țin pă hăi mai mici, Păcum păntru vozi, vornici, spătari, Logofeți, visternici și păharnici, Care prin rânduială sânguri Iau și-împart a țării venituri."

Altul striga: „Ba să hie-în țară O tocmală, dar' nu dă hele Care nu plătesc nice o piară Putrădă, dar cării pe su stele Asemenea-alta să nu mai hie, Că-amintrele faceți nebunie.

Adecă să him toți de preună Țărani sau boieri făr' osăbire; Asta-i rânduiala ha mai bună!... Toți avem ahălaș' trup și fire, Toți dară-asemene vrednicie S-avem într-a noastră țigănie."

Era și care poftea pe-un vodă Ș-un divan cu toată boierimea, Pentrucă-așa fu pănă-acu modă, De care mândra țigănie Nu să cade să să depărteze, Ci mai vârtos are să-i urmeze.

Unii poftea ca nice-un sărac Să nu fie-în țara țigănească, Alții, ca de bir și dare-în veac Nimic să nu să mai pomenească. Ceștea, ca nice-o slujbă să fie, Ceia, ca-alții să le lucre moșie!...

Destul că nu-i acea minunată Părere-a minții buiguitoare Care să nu fie fost lăudată Într-acea pre cinstită-adunare; Dar' ce folos... când ce-astăzi le plăcea, Aceaiaș mâne toți o hulea!

Într-acea de sfadă și gâlceavă Nu era mai nice-o zi deșartă, Ba ș-alte lucruri fără ispravă Să scornea după-adunarea spartă, Căci mergând pe-acasă-într-adevăr Unii cu-alții să lua de păr.

Puțin lipsea ca să nu să bată Câteodată toată țigănia. Să-învrăjbisă-acum ceată cu ceată Și neputându-și ținea mănia, Tocma când era sfatul mai mare Atuncia ei să sfădea mai tare.

Deci, precum spun cărțile ciorești, De șepte ori într-o săptămână S-au bătut voinicii țigănești, Că-adunarea lor era fântână Și-izvorul vrajbelor totdăună, Nici unul pe-altul lăsa să spună.

Așa dânșii, prin chiară dovadă A multor pățiri triste, văzură Că prin vorbă multă și prin sfadă Numa cât s-ațiță vrajbă ș-ură Care sfătuirii bune strică Ș-în urmă nu s-alege nimică.

Căci, întru-adunările mai toate, Unde norodul fără-osăbire A vorbi și sfătuire poate, Purure gâlceavă, neunire, Pricíre cu vrajbă stăpânește. Dar' nimic bine să hotărăște.

Cel mai obraznic și mai mișel Acolo mai înțălept să ține Decât Socrát, Platon ș-Aristotel, Iar' cel bun, cel înțălept rămâne De-o parte, mestecat în mulțime Și ne băgat în samă de nime.

Pentr-aceasta bătrânii gândiră Să facă-o rânduială mai bună; Cu sfatul drept, apoi hotărâră Ca să nu să-adune depreună Toată gloata la deobștele sfat, Ci din toată ceata-un delegat.

Adecă toată ceata-îndesine, Întru-o adunare deosăbită, Din cetașii săi, cercetând bine, O persoană s-aleagă cinstită Carea să le fie solitoare La cea mare și deobște-adunare.

În puține zile toate fură După-această poruncă făcute; Tot oameni cu mare-învățătură Și cunoscuți de bună vărtute, Din dirept sfatul a tuturor S-au trimis la deobștele sobor.

Acolo să văzură-adunate Mințile cele-întii și de frunte Alcătuind o noao cetate Ca ș-acum în Paris cei din munte. De socoteli nalte ș-învățate Să minunară neamurile toate.

Deci, precum spun cărțile ciorene, Multe ei lucruri bune-așezară, Dar' n-ar ajunge-o mie de pene, Nici toată hârtia din țară Ca să să poată scriere toate Rânduielele lor așezate.

Mulți oameni înțălepți să sculară Cu voroave supțiri ș-învățate, Carii de-amăruntul arătară Că monarhia este din toate Cea mai bună și mai potrivită Pentr-o soțietate-omenită.

Barorèu, unul din delegați, Să sâli cu multă-învățătură Ca să-arete celor adunați, Din istorie și din Scriptură, Cum că stăpânia monarhică Este dintru toate mai harnică.

„Unul este-adevărul (el zisă), Un Dumnezieu, un suflet, un soare (Precum și mândru Solomon scrisă). Deci numai o vâlvă stăpânitoare Și-împărăția unui să fie Ș-întru d-alba noastră țigănie.

Cea prenaltă vecinică ființă Ne-au dat pildă-în toate vederată, De-a cunoaște sfânta sa voință. Însăș' mama natură ne-arată Că toată chivernisirea bună Vine și spânzură dintr-o mână.

Cum trupul omenesc un cap are, Care poartă și povățuiește Toate celelalte mădulare, Așa noi voind înțălepțește A tocmire-o dreaptă stăpânire, Un cap s-așezăm de temelie;

Adecă trupul cetățenesc Prin sângur unul să să cârmeze, Așa, buni bărbați, vă sfătuiesc, Și de-ar fi pănă mâne să vă-ureze Cineva pentru-altă stăpânire, N-eți afla mai bună, după fire.

Unde unul trebile direge, Toate merg în bună rânduială: Voia lui pentru toți este lege, La toți e poruncă-a lui clipeală, Toate-orânduielile făcute Să duc în fârșit lesne și iute.

Fiind puterea-oblăduitoare, Într-un punt sângur împreunată, Mai deplin lucrează și mai tare; Prin însă toată partea-i legată Cătră totul său și cătră sine Iar' domnia mai sigur să ține.

Un monarh dară vă sfătuiesc Ori supt ce numire și poreclă, Să puneți pe tronul țigănesc; Cèlelalte domnii sunt de steclă, Pe care le frânge-o lovitură Ș-izvorăsc numa nepace ș-ură!

Cine toate relele nu știe, În care pe cetățeni împlântă Neodihnita democrație?

Unul cu alt luptă, să frământă, Unul pe-altul surpă, micșorează, Cetățan pe cetățan s-armează.

Rogu-vă, norodul ce-înțălege Pentru cârmuirea vreunui stat? El purure pe-acela ș-alege, Au dictator sau consul în sănat, Care-i dă, l-măgulește,-i să-îmbie. Măcar să n-aibă-altă vrednicie.

Așa la dregătorii primare Vin întriganți ș-amegèi neharnici, Trùfași bogătari cu punga mare Și minte mică, pentru că-s darnici; Iar' a celor buni și cu vărtute Vrednicii rămân necunoscute.

Iar' când unul s-ajungă odată Bun, drept, înțălept să poruncească Și va sâli gloata desfrânată Ca prestrâns legile să păzască, Atunci gloata nu știe măsură. Ci defaimă toată legătură.

Pentru că-învățată-în volnicie Nu sufere nice-o contenire, Iară de-altă parte, bine știe Că-a sa este toată stăpânire; Deci leapădă, calcă și cele Mai drepte și mai bune tocmele,

Iar' pe cel bun, care vru s-o facă Ascultătoare,-îl mână-în urgie Prin o mișea lepădată-ostracă. Aristíd de pildă să vă fie, Cel mai bun și mai drept în Atina, Cui dreptatea i-au fost toată vina.

Deci, care poporului în mână Lasă cârma și puterea-întie, Acel unirea deobște dejghină, Pierde țara, după-a mea părere!... Dă sabia-în mână la turbat Și cuțit pruncului neînțărcat.

În scurt, la macar ce repúblică Tu n-afli liniște-adevărată, Toate să strămută, să-înduplecă, Nu e lege statornică,-așezată; Nici poate fi, că porunci-s multe Și puțini care vor să le-asculte.

Republica-i țarină pustie: Care cum vine roada-i culege, Cel puternic răpește-în tărie, Că nu-l contenește nici o lege; Așa venitul de obște piere Între mai multe răpace ghierre.

Oameni-s așa făcuți din fire Ca-între cei asemene cu sine Să poftească-a fi cu deosăbire; Fieșcare el mai bun să ține Decât pe ceialalți; de acie Tot însul trage pe-întieție.

Pentr-acea-în republice să scoală Unul pe-altul pentru-întiețime Și purure vrajbă cu răscoală Turburează pe biata mulțime. Asta-i izvodul a neîncetate Rele,-în democrateca cetate.

Iar' unde s-au hotărât odată Ca sângur unul să stăpânească, Toată-acest feliu de pricire-înceată, Toata vrajbelor să stânge iască, Căci nici unul pre monarhul țâne În cevaș' asemene cu sine,

Ci caută la dâns întru nălție, Ca la un Dumnezieu pământesc, Nici poftește-asemene să-i fie. Deci, mai mult ca să nu mă lățesc, Încheiu cuvântul și vă zic iară: Monarhia-i cea mai bună-în țară.

De-aristocrație n-am ce zice, Că știu cum că nime dintru voi În adins va voi să rădice O stăpânie de trei sau de doi, Sau doară și mai de mulți împreună, Căci ar fi pofta cea mai nebună.

Acel pe care-ursita neblândă L-au predeștinat ca să slujască, Au n-are el mai multă dobândă Când unui a șerbi să voiască Decât la mai mulți? Pentru ce dară Să voim noi mai mulți domni în țară?

Precum n-au fost niciodinioara Mulțimea bună sfătuitoare, Așa ș-aristocrația, doară Încă și mai păgubitoare Totdeuna fu pentru cetate Ș-întru societățile toate.

Care-au cetit istoria vechie De la-început, din epoca-întie, Sau de la cea mai dintii părechie, Când încă nu era vreo domnie, Va băga de samă că-într-întii Era numa părinții și fii.

Adecă stăpânia firească Care-au părinții-asupra fiilor. Astă-oblăduire părintească Nu era pusă de nici un sobor, Ci cădea fără de-împrotivie Pre cel mai bătrân din familie.

Atuncia, prin legături de sânge Și prin de-aproape frățietate Era supuși fără de-a să plânge Oamenii, supt astă-autoritate, Unei, ceii mai bătrâne fețe, Și să chivernisea cu binețe.

Iar' după ce foarte să mulțiră, La familiile deosăbite Legături de sânge să răciră, Frățietăți fură răslățite, Apoi fără-enèrghie rămasă Ș-această stăpânie de casă.

Pentru că dreptul celui mai tare Începu cu dârza volnicie A face-un feliu de domnie care Să chiamă-anárhia, pe grecie: O idră cu capete mai multe Ce nici unul de-altul vra s-asculte.

Această namilă sângeroasă Lung răzvrăti neamul omenesc, Păn' prin o tâmplare norocoasă, Prin un sfat de obște bărbătesc, Pământenii de vrajbe-obosiți De-a-și face pravile fură sâliți.

Cei de-o limbă și de-un soiu de-acia S-uniră-într-o de obște cetate; Însă ne vrând să dea stăpânia La nime-în mână, prin așezate Drepturi firești, pentru toți făcură Deobște domnia, cu legătură.

Prin ușoare legi democrátice, Cu drept asemene de persoane, Ei de sine, după pragmatece Depreună-așezate canoane, Să chivernisea când rău, când bine Și s-apăra de neamuri străine.

Dar' fiindcă-aceste legi făcute În pripă de sloboda mulțime, N-au putut s-aibă-atâta vărtute, Ca să nu le poată frânge nime, Cei mai tari și cu multă-îndrăzneală Rupsără-în urmă ș-astă tocmeală.

Anahárs bine-au zis odinioară Că cest feliu de legi au sămănare Cu cea pre sumțirică păioară A păinginului, întru care Să-încurcă musca slabă și mică, Iar' cea mare și tare o strică.

Așa-în democráție cei tari Frâng legile fără nice-o frică Și din zi-în zi făcându-să mai mari Peste toți ceialalți să rădică, Iar' între sine făr' contenire Să luptă pentru protimisire.

De-aci războaiele cetățene Să-încep, vrajba din nontru s-ațiță, Dejghinări și vânzării viclene Iar' năcăjesc omeneasca viță, Pentru mândria duor sau a trii Carii vor să fie cei dintii.

După lungi războaie, multă ceartă, Căpetenile părților iară Să-împacă-între sine și să iartă, Dar' cine rămâne de măscară? Norodul! prin a cărui sâlință Ei ajunsără la cea putință!...

Acești înalți preste popor, Apoi fac o legătură noao Și să pun stăpâni a tuturor; Lăpădând fățarnica măntao Fac pe ceialalți să le slujească Supt domnie-aristocraticească.

Dar fiindcă-între cei mari sumeți Aristocrați, lacomi spre domnie, Preteșugul e plin de scăieți Și tot însul va ca-întii să fie, Nu poate-între dânșii să domnească Lung pacea și priința frățească;

Acuș' unul pe-altul iar' să scoală, Cel mai iscusit și care știe A să cumpăta pe toți înșală, Un pe altul scoate din domnie Și măgulind mulțimea vârtos, În urmă-o pleacă spre-al său folos.

Mulțimea, de mult acu-învățată A sluji, de samă nu bagă, Numa s-aibă-odihnă și bucată; Nici caută cine mânile-i leagă, Ci de voia sa cu bucurie Zidește tronul de monarhie.

Unui domnitoriu s-aruncă-în brață, Toată lui îș încrede puterea, Iar' el zidindu-și nalte palață Și grijind pentru lungă ținerea Aceștii domnii, în toate zile Se ferește-a face rău și sâle,

Ci, ca ș-unul de obște părinte Pre supuși apără, mângăiește, Legi drepte-întemeiază și sfinte, Averea tuturor ocrotește Socotind toată-a sa fericire Întru-a supușilor săi iubire.

Așa, purure să părândară Stăpâniile una după-altă Mergând din spiță-în spiță pe scară, Păn' ajunsără la spița naltă Pe care chemăm noi monarhie, Adecă-a unui sângur domnie.

Prin aceasta, liniștea dorită Iară să-întoarsă-în soțietate Și vrajba fu detot izgonită. Oamenii văzură că din toate Acest feliu de domnire-e mai bună Și vecinică-i dederă cunună".

Aici lunga sa fărșind urare Baroreu, adâncă-urmă tăcere În toată cinstita adunare, Și păru că toți avea plăcere S-aleagă-un monarh. Văzând că nime Nu să scoală-a zice din mulțime,

Slobozan atuncia de-altă parte, Cu dovezi și voroavă-îniuțită Vru s-arete din minte și carte Că nu-i domnie mai fericită Decât o republecă-așezată. Iacătă-vă zicerea lui toată:

„Deacă-ar fi cu putință să fie Un om preste toți mai înțălept, Neviclean și făr' de fățărie, Cel mai bun la suflet și mai drept, Și-acest om cu noi lăcuitoriu Ca să fie și nemuritoriu,

Acel om cu-un suflet așa mare Și proprietăți neasămănate Să să facă-apoi, prin o tâmplare, Monárh absolut într-o cetate, Sângur lui și eu doar' m-aș supune Din pricinile care voi spune.

Întii, că-aș fi-încredințat nainte Cum că e cel mai bun om dintru toți Și va stăpâni ca ș-un părinte, Pe mine și pe-a miei târzii nepoți, Apoi, fiind el nemuritoriu, Nu mă-aș, teme de-a lui următoriu.

Atunci numa și eu m-aș plecare La monarhia cea lăudată; Însă numa la ceastă tâmplare Care știu că nu va fi niceodată, Căci oameni aleși fără prihană Nu s-află ca marfa la dugheană,

Ci sunt și mai rari decât demánții! Nice să cunosc pe din afară, De pe porturi, precum eleganții... Ci prin ispitire lungă. Dară, Și după ce să cunosc odată, Altă-împrotivire li să-arată,

Adecă că nu-s nemuritori (Căci pământenii nu pot să fie). Pentr-aceasta-îmi par visuitori Care zic cum că supt monarhie Ar fi traiul cel mai bun și lin Ș-ar fi domnia cea mai de plin.

Să punem că doar' vom alege Pe cel mai vrednic dintru noi toți, Sângur să aibă trebile-a ne drege; Dar' cum vor fi-a lui fii și nepoți? Oare fi-vor ca ș-a lor părinte Așa buni, drepți, așa cu minte?

Ispitirea fost-au totdeuna Prebună la om sfătuitoare, Ispitirea dară să ne spună Monarhia ce feliu de-urmări are. Istoria vremilor trecute Va putea-într-aceasta să ne-ajute. 1

Care ne-învață fără sminteală Cum că, de-au și fost odinioară Un domn cu dreaptă socoteală Bun, întreg și cu vărtute rară, Totuș' sau pre rar sau niceodată Fiiul au fost precum al său tată.

Cum dară pentru' unul să fie Cât de-ales, noi să supunem toată Moștenirea noastră supt robie? Și cine e care să ne poată Chizăși cum că-urmașii lui toți Vor fi ca dânsul buni patrioți?

Unul numa, din toată sămânța A lui, să punem că va fi rău, Metahirisind a sa putință Volnicește, după chieful său; Atunci toată-a noastră viitoare Viță, iacătă-o lui șerbitoare.

El având toată puterea-în mână, De-ar și fi strâns măcar cu ce lege, Cu nice-o lege mai mult să-înfrână, Cu nice-o socotință să drege, Ci calcă toate, ba-încă și cele A cetății mai sfinte tocmele.

Cine poate apoi cum să cuvine Să vă-înșire cumpleții și rele, Nedreptăți și de cruzime pline Tâmplări, osăbitele-asuprele Care-apasă atunci pe norodul mișel, Din pricina-unui monarh ca-acel?

Dar să punem că toți ar fi buni Urmașii tronului monarhicesc, Căci a fi răi n-au drepte pricini, Când să-ascultă de-ai săi, să cinstesc, Totuș', zic eu, cât e despre mine, Monarhii nu-mi plac ș-aduc pricine.

Un om sângur întru monarhie, De-ar avea și capul cel mai mare, De-ar pune sâlință câtă știe, Totuș' nu poate el cercetare, Cunoaște, hotărî sângur toate Trebile ce să tâmplă-în cetate.

Trebuie dar' să-ș aleagă-ajutoriu, Adecă sfetnici lui încrezuți, Ca să meargă trebile cu sporiu; Acest feliu de oameni sunt știuți Pe la noi, supt nume de viziri, De miniștri, de lorzi și pairi...

Monarhul, sau neajuns doară la minte, Sau trândav, nebăgătoriu de samă, Părăsând datoriile sfinte Acestor să-încrede fără teamă, Și fiindu-i așa cu-îndemână, Cârma-împărății le dă-în mână.

Spre-aceasta monarhul totdeauna Alege pre cei ce-s mai de-aproape, Ce pe lângă tronul său s-adună, Aibă ei direpte sau doară schioape Socoteli. Iar' acei mai cu samă Curteni sau ciocoi de curți să cheamă.

Soiu de oameni vicleni, fără lege, Învârtiți, șereți și plini de-intrige, Cari așa știu întinde-a sa mreje, Cât monarhul fără nice-o grije În urmă să-încurcă cu deadins Și să trezește de lațuri prins.

Iar' dânșii deacă-l apucă-o dată, Vai atunci de norodul supus! Atunci Direptul nu să mai caută, Strâmbătatea-îș' pune tronul sus; Robia lanțurile-ș gătește, Tirănia toate-oblăduiește.

Eu nu vă grăiesc din teorie, Ci din prácteca de toate zile. Căutați la fieșcare-împărăție, Câte strâmbătăți și câte sâle Să tâmplă bieților cetățeni Prin acest feliu de ciocoi curteni!...

Deci, măcar adevărat să fie, După teoria cea mai chiară, Cum că lăudata monarhie Este-un chip de stăpânie rară, Carea bine-în sine socotită E dintru toate mai săvârșită,

Totuș', după practeca știută, Din monarhia cea mai deplină Despoția-în urmă fu născută, Cum naște din grâul bun neghină; Nici să poate-împedecare pune Aceștii firești stricăciune.

Un oblăduitoriu în cetate Este-un verme pus la rădăcine A unui copaciu cu desfătate Ramuri, a cărui groasă trupină Nici vânturi, nici fortuni ia în samă, Nici însuș' de fulger să dăramă.

Totuș' acel mititel cărete Pe-încet, dedesupt, începe-a roade Mădùha-împrejur și pe-îndelete, Păn ce copaciul seacă și cade. Iar' a putrezirii lui pricină Fu cel vierme de la rădăcină.

Nici poate cineva doar' să zică Cum că să pot face-în monarhie Și pentru monarh legi ce în frică Oarecum de-a purure să-l ție, Ca să nu iasă din cale-afară, Ci după legi să domnească-în țară.

Căci dovedit lucru este cum că A pune legi ș-a n-avea tărie De-a sâlirea spre-a legii poruncă Pe cei supuși, este mișelie!... Cum dar a sili voi veți putea Pe monarhul, când el să nu vrea?

El are toată putința-în mâna Ce de cătră obște i s-au dat; Puneți că calcă legea ș-o-îngână!...

Nici va să ție pe ce-au jurat! În ce chip îl veți face să ție Legea, să-ș' plinească datorie?

Stăpânia-în mâna celui rău Arma-i în mâna celui turbat. Deci, după dirept cugetul mieu, Nici princip, nici craiu, nici împărat Vă sfătuiesc, dar' nice sultan, Cu mult mai puțin vodă și ban,

Ci-o republecă bine-așezată, Pe temeiuri firești, neclătite, După-o socotință lămurată Și lungi filosoficești ispite, Că sângur ast feliu de stăpânie Este bună pentru țigănie.

Ș-adevărat! ori că nu-i viață Fericită,-ori numa-în republecă; Aceasta speriența ne-învață, Dar' nice toate mă înduplecă Ce-adusă Baroreu pentru monarhie, Măcar adevărată să fie.

În republecă-omul să rădică La vrednicia sa cea deplină, Fie de viță mare sau mică, Aibă-avuție multă sau puțină, Totuș' asemene drepturi are Cu cela care este mai mare.

Lui e patria ca dulce mamă, Iar' el patrii ca ș-un băiat; Și nu-în zădar fiiul ei să cheamă, Căci îi dă hrană, viață, stat, Om slobod îl face și viteaz, Ba-l mângăe-în vreme de năcaz.

De-ar fi monarhia cât de bună, Cu vreme să mută-în despoție Care-apoi pe tirani încunună; Acești duc pe norod la șerbie, Apasă-în țărână ș-ovilesc De-a-purure neamul omenesc.

În răpublecă-s toți cetățenii Frați și fii a unii maice bune, Ei sunt a țării deobște moștenii, Legea pre toți asemene-i pune, Și, de-are carevaș' osăbire, E sângur cel cu-îmbunătățire.

Care-i mai vrednic dregătorește, Ales fiind cu deobște voință, Însă nu dă porunci volnicește, După-a sa părere și putință, Ci fieștecare dregătoriu E numa de legi-împlinitoriu.

Dară-în monarhia lăudată Toate-s de-împrotivă și pe dos, Cetățenii acolo-s toți o gloată, Un norod giosit și ticălos Ce-i hotărât numa să șerbeze. Pre dregătorii săi să-îmbuibeze.

Monarhul acolo stă deoparte, Pre care nice-o pravilă strânge, De-alta stă norodul, a cui soarte E voia domnului său a nu frânge, A urma de amărunt ș-orbește Toate ce monarhul poruncește.

Toți îs slujitori a-unui stăpân, Acela-i domnul lor ș-autocrat, Toate ce ei au, mult sau puțin, Spre visterie s-au numărat, Căci monarhul averile toate Ca moștenirea sa le socoate.

Din milostivirea sa prenaltă Biruri aruncă pe țară grele; O poruncă merge după-alaltă Pentru-angării, dabile,-împlinele, Dar' nice-una merge s-ispitească Ce-ar avea și țara să poftească.

N-are el destul nice-o dinioară, Ci-avuții peste-avuții adună Cu feliu de feliu de chipuri cu-ocară, Nimica lui așa dulce nu sună Ca banul, căci cu aceasta leagă El cătră sine pe țara-întreagă.

Celor ce slujesc lui cu credință, Împarte privileghii și-i scoate Cu toată viitoarea sămânță Dintru mijlocul de obștii gloate Dându-le boierii de moșie, Făcându-i nobli prin o hârtie.

Toți acești apoi, prin o schimbare Minunată, firea-întie-ș' mută Și cu gloata proastă, mestecare Sau de obște petrecere-împrumută N-au mai mult, ci toți nemeși să cheamă, Care nici dare plătesc, nici vamă.

Vezi ce face-o sângură hârtie, Cum cilibește într-o clipită Toată viitoarea săminție!... De-ar fi tocma și cea mai urâtă; Care-apoi pe noi, pe cei mai mici, Ne cheamă țărani, proști și mojici!

În monarhie nu e cea sâmțire Noablă, de suflet înălțătoare Ce să cheamă-a patrii iubire, Nici alte vărtuți strălucitoare Ce-în răpublece de-atâte ori Minună pre nepoții viitori.

În monarhie și cel mai bun Egoìst a să face-e silit, Pentru că la o samă să pun Cu cel rău și cel mai urgisit, Ș-acela să caută și să-ascultă Care-are bogătate mai multă.

Vându-să dregătorii alese Pe bani ș-într-alte chipuri giosite; De-ai avea tu vrednicii ca șese, Nu vei dobândi slujbe cinstite Făr argint sau făr' ciocotnițire Sau alt feliu de-ovilită giosire.

Ca să v-o spun și mai chiar în urmă, Împărăția monarhicească Să poate-asămănarea cu-o turmă De oi care-într-un imaș să pască, Iar' monarhul ca un păcurariu Ce șede-a' umbră supt un stăjariu.

Lupi-s nepretenii din afară, Câni-s ostașii cei păzitori, Staurul e oraș, imașu-i țară, Stâna-i visteria cu comori, Strunga-i plata birului domnesc Ș-altor dări, după cum să numesc.

Păcurariul mulge oile sale În toate zile, și cea mai bună Hrană-a mieilor ia, fără cale; Apoi de cătră maice-i dezună, Ba-i vinde-în târg, la măcelărie, Iar pe cei ce rămân, junghie șie.

Cât apucă ele cevaș lână, Îndată le tunde păn' la piele Necăutând de bălaie, săină, Zicând că le curăță de rele, De căpuși, cârcei, și ca la soare Păscând să le fie mai răcoare.

Ș-atâte mii de mii de-oi să tund, Să mulg, să junghie pentru o stână; Pentru-un păcurariu lacom, flămând; Deci pe care-îngreunează lână

Aleagă-și un păcurariu păstoriu, Eu nu!... Mai bucuros voiu să moriu!"

Și cu-acestea fârși el voroava, După care Janalău a zice Să găta, Janalău din Roșava. Dar', când era glasul să răspice, Toți băgară de samă că-i sară Hotărând să zică de-altă oară.

FÂRȘIT

Cântecul a XI

Janalău pe toți cu mintea-împacă Ș-în urmă după-a lui socoteală Cinstitul sobor cu tot să pleacă, Când Cucavel cu gloata să scoală Și năvălind pe sobor în pripă, Mână pe delegați în răsipă.

Doamne la ce-mi dăduși minte bună Ș-inimă de milă sâmțitoare, Deacă nu mi-ai dat cu ceste-împreună Și putere-în mâni izbânditoare, Să pedepsesc pe toți cei ce-înșală Ș-asupresc oamenii fără sfială!...

Când văd omenirea ticăloasă, Cu totul oarbă și-întunecată, După mii și mii de-ani abia scoasă Din pruncie, în vrăji afundată, Plâng cu lacreme necontenite, Cum plângeai oarecând, Eraclite!

Când omul pe om strică ș-ucide Făr' nice-un folos sau trebuință, Ba muncindu-l încă-în față-i râde, Când însuș' hulește-a sa ființă, Ce nu fac celelalte jivine, A fire-om atuncea mi-e rușine!

Săracă omenire-obidată! Nu-ți ajunge că vreme puțină De-a viețui în lume ț-e dată, Ș-acuș' iară te-întorci în țărână, Nu-ți ajung destul să pătimești Slăbiciunile tale firești?

Dar' tu ți-otrăvești încă ș-acele Puține zile ce din viață Îți rămân fericite ș-a tele, Dându-te patimilor în brață, Care nu-ți aduc bine ș-odihnă, Ci tot rău, năcazuri și netâhnă.

Muritoriul pentru bogătate Plutește pre mări primejdioase, Mărgele și pietrii nestămate Căutând, sau de mari elefanți oase: După-atâta-în urmă sbuciumare, Cade hrană peștilor de mare!

Apucându-l poftă de domnie, Să luptă-în gânduri zioa și noapte, Dar' fiindcă sau n-are tărie, Sau proiecturile nu i-s coapte, Cu capu-în urmă vina-ș' plătește, Vița toată-i piere mișelește.

Iar' care-ajunge la-întiețime, Despòt și tiran fără milă Să face-asuprind biata mulțime. Atunci lege-i putința cu sâlă, Voia lui e poftă desfrânată, Iar' porunca crudă, neîndurată.

Puind el tot dreptul în putere, Face pe cel mai slab să-i slujască Despoindu-l cu sâla de-avere, Apoi cu îndrăzneală tâlhărească Robește țări, arde orașe, sate, Și pe unde merge strică toate.

Fii de la părinți ia-în tărie, Armându-i asupra lor ș-a toată Patria, din deșartă mândrie, Cu oaste la război învățată, Face-asupra tuturor năvală; De sânge-omenesc nu să mai spală.

Un tinăr Machidonean să scoală Și júnghie-o jumătate de lume. Pentru ce? Pentru deșartă fală Vrând a dobândi slavă și nume!... Pentru triumf a Romii cetate Junghie ceaialaltă jumătate;

Un Cinghișhán, un Tamerlán face Tot aceaiaș, din altă pricină, Adecă sânge-a vărsa le place De-alt neam, ce-altor dumneziei să-închină!... Iar' spaniolii pentru bolovani Cu aur, taie pe mexicani.

Un arap cu sabia-într-o mână Cu Alcoránul în ceaialaltă, Taie pe toți ș-apasă-în țărână Ce nu cinstesc luna-îngiumătată Nu-i primesc visurile și care Nu-și taie împrejur mădulare!...

Și cestor slăviți tâlhari putință Tu le dăduși, oame ticăloase! Tu le-împrumutași ajutorință Spre fapturi atâta nemiloase, Spre-a fraților tăi crudă junghiare! Dar încă-aceasta puținu-ți pare.

Ci ca să-ți covârșești răutate, Scornești noao legi, faci dumnezei Împrotiva ceii-adevărate Dumnezeiri! Pui noi arhierei, Noao beserici și-închinăciuni, Toate-a dreptii minți îngânăciuni.

Înveți dogme, care nice-o minte Le cuprinde,-obiceaiuri afară De fire și crezământuri sfinte, Însă nice-o știință-adevară, Nice-o precepere și sâmțire Potrivită cu omeneasca fire.

Tu-înveți pe om ca el să nu vază Când vede, să nu știe când știe, Iar' cându-i de-a crede, să nu crează, Zâcându-i că mintea-i nebunie, Sâmțirea-i patimă rușinată, Firea-i totdeuna necurată.

Iar' când apoi, în tovărășie, Un de-acești a descuvânta-începe, Vai de cel care vede și știe, Vai de care zice că precepe, De trei ori vai de cei ce grăiesc Că mintea-i dar dumnezeiesc.

Căci numa muftea din Coran vede, Precepe și știe!... Celorlalți Numa cât li să cuvine-a crede!... Aceștea sunt oamenii cei nalți Ce roagă pre Dumnezeu întrună Ca să ierte gloata cea nebună.

Temându-să ca nu cumva-odată Să li să vedească-înșălăciune, Izgonesc întii mintea curată Și pre toți care să țin de minte, Ba cu sabie și foc aleargă, Besericele ei să le spargă.

Dar' iacă vin ș-alții de-împrotivă, Cu altă credință ș-altă lege, Carea-i mai slută și mai ponivă, Dar' fiindcă nime n-o-înțălege, Pentr-acea dobândește priință Și-i zic adevărată credință.

Încă-apoi lege din lege naște, Credință din credință purcede, Păn-în urmă nu să mai cunoaște Ce-i de-a ținea și ce-i de-a mai crede. Pártnicii să hulesc, să defaimă, Să luptă, să gonesc și să sfarmă.

Jidovul pe toți goi-urgisește Și, de-ar putea i-ar strânge cu totul, Ca pe filisteni, că socotește Că așa-i porunci Savaótul!... Pe musulmani Coranul învață A lipsi pe ghiauri de viață.

Creștinul pe necredincioși încă Ardea, cum incviziția sfântă Îi arde-acum. Toți vor ca să vincă Ducând pe cei ce nu cred, la țântă, Nu cu dovezi încredințătoare, Ci cu măciuca și cu topoare.

Toți acește să mustră-între sine A cui lege este-adevărată; Fieșcare zice că-a sa vine Însuș' de la Dumnezeu curată! Toți cu tine, prea sfântă ființă!... Vor să-și îndrepteze-a lor credință!...

Într-aceasta ierofanții strigă: „Dați lui Dumnezeu ce-aveți, din toate; Plăcută jârtfă să i să facă Purure pentru-a voastre păcate". Ceia dau, ceștea iau, blagoslovesc Și la toți raiul făgăduiesc.

Așa, ce-au rămas de răpitoare Mânile autocráților, apucă Ierofantul, iar' voi cu pungi ușoare Rămâneți, ca ș-o deșartă nucă, O, buni credincioși, mângăitoriu De toate,-având raiul viitoriu.

Cu adevărat bună răsplată! Că cine nu ș-ar da toată-avere Pentru cea grădină desfătată? De-ar fi cu putință a o cere Ș-a o dobândi cu bani sau doară Cu mai scumpe decât bani odoară!...

Însă-ajungă-atâtă, pentru că toate Tainele-a spune nu să cuvine, Tocma să fie ș-adevărate, Când oamenii nu primesc de bine!... Drept aceasta, musă, lasă-aceste Și spune-a țiganilor poveste.

Cum a doao zi, la răsărite, S-iviră-a soarelui călăuze, Albele zori în haine-aurite, Lin zâmbind cu rumeoare buze, Îndată deputáția toată Fu la marele sfat adunată.

Toți aștepta cu nesuferință După-a lui Janalău socoteală, Căci Slobozan cânta biruință, Când bunul Janalău să scoală Și stând adunării denainte Cu ceste-începe-a ura cuvinte:

„Măcar că eu, bărbați aleși! doară Nu sunt harnic a mă băga-în price Cu cei ce-înainte cuvântară, Totuș', fiind că suntem aice Adunați pentru deobștele bine, A spune ce socotesc să cuvine.

Spre-aceasta, datorie-îndoită Mă leagă:-una, căci însăș' din fire Suntem ținuți cu neviclenită Inimă să dăm noi sfătuire Fieșcui și, după cunoștință, Să grăim totdeuna-adeverință,

Iar' alta, că cei ce m-au trimis La cest sobor și sfat depreună, Chiar m-au îndatorit și mi-au zis Să dau sfat după știință bună, Spre binele deobște-a tuturor, Iar' nu după pofta-unór și-altor.

Deci dară vrând eu să vă arăt Socotința mea chiar curată, Zic întii cum că nu mă-încumet Nici să laud, nici să defaim îndată Și cu rupta nice-o stăpânie, Ori cu ce feliu de nume să fie.

Ori unul pe norod să stăpânească, Ori câțva, ori cu toți pre sine, Cumpenind cu filosoficească Minte tot lucru cum să cuvine, Ne vom dovedi că fieșcare Chip dintr-este folosul său are.

Și de la-împrejurări fieșcare Poate să capete schimosală, Apucând lăturișă cărare De la scoposul și-întia tocmeală; Deci nu să poate zice nici ună, Din sine sângur, nici rea, nici bună,

Precum nici poate să să zică Că din firea sa-i rea ună ș-alta, Căci o pricină pe toate strică Și pe toate direge-o unealtă, Adecă-obiceaiurile bune Sau rele, direg pe-alte, strică pe-une.

Un popor blând, spre-îmbunătățite Năravuri învățat din pruncie, Măcar supt ce legi învolnicite, Măcar supt ce slobodă domnie, Totdeuna va fi bun și drept, Tocma să n-aibă rând înțălept.

Iară mulțimea-întru rău dedată, De-ar avea măcar ce lege sfântă, Prin sângură lege niceodată Nu să va-îndrepta. Deci nice-o smântă Să vede-a zăcea-în forma de-afară A vreunii stăpâniri de țară.

Cu-un cuvânt, eu socotesc că toate Formele de domnii cunoscute, Pot fi bune și neasămănate Într-un popor bun și cu vărtute: Și iarăș' pot fi nesăvârșite La noroadele nenărăvite.

Dintru cele zise acum urmează Cum că-a unui dătătoriu de lege Mai întia sâlință și pază Este-obiceaiurile-a direge Ș-a plăzmui cetățeni întregi, Decât a da multe mândre legi.

Acest temeiu puind el poate S-așeze-ori ce chip de stăpânire, Și care din toate lui îi place, Numa s-aibă totdeuna privire La împrejurări, la loc și la climă, La firea poporului și la shimă.

Aceste eu vă zic nainte, Ca-întru-alegerea de stăpânire, Cumva doar' să nu vă desmânte Sau să vă-adămănească-o numire A unii sau altii forme care Ar plăcea la partea cea mai mare.

Deci eu nu voi lăuda nici una, Nici voi defăima pe oarecare, Ci mă voi sili s-arăt buna Și reaua parte sau lipsa ce-are Fieșcare stăpânie-în sine, Ca să puteți alege mai bine.

Deacă vom lua la socoteală Cum că toți oamenii de la fire Să nasc într-un chip, prin o tocmeală, Nice s-află-între dânșii-osăbire, Vom afla că-asemenea dreptate Trebue s-aibă toți în cetate.

Nici poate unul ș-altul zice Cătră cei deopotrivă șie: „Eu-s mai mare din toți aice!" Căci împrotivă-i să scoală-o mie Și-i arată, prin dovadă tare, Că el ca ș-alții numai un cap are.

Drept ce dar unul să ne stăpânească, Sau doi, sau câțva? Din ce pricìnă? Tocma s-aibă ei minte-îngerească Și cu toată-înțălepciunea plină! Eu, de voie bună, nu mi-oi pune Jugul în grumazi, vă spun ș-oi spune!

Cel mai înțălept încă rămâne În urmă-om pătimaș ca și noi: Și deacă-i vom da bici să ne mâne

Încătro va vrea, ca pe nește boi, Mai pe-urmă el a mâna să-învață Și-uită de-a trăgătorilor greață.

După-a sa slobodă volnicie Încarcă carul preste măsură, Mână boii pe deal, pe câmpie, Și-i sâlește la greauă trăsură Peste râpe, țipișuri și coaste, Pănă când îi duce la prăpaste.

Drept aceasta, ori sângura lege, Ori nime-altul să ne stăpânească. Căpetenia cetății-întrege Legea să fie!... să ne domnească!... Asta să ne fie fundământ La cest a nostru așezământ.

Întii dară legi bune și drepte S-izvodim în țigăneasca țară, Fețe apoi s-alegem înțălepte, Cunoscuți despre vărtute rară, Ce cu purtare-întreagă, vitează, Să privească spre-a legilor pază.

Însă ca nice-o dregătorie Să fie purure trăitoare, Că-aceasta-i un feliu de despoție, Și persoanele poruncitoare, Prin lungă vreme, să-învolnicesc, Legile frâng sau le schimosesc;

De unde-apoi drum larg să deschide La mult amarnica despoție, Dregătorii să mută-în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc, Ba păn' la rădăcină-l mistuiesc.

Iar' când după supusul temeiu Organisìtă va fi cetatea, Atuncea de la cel mai înteiu Pănă la cel mai mic, autoritatea Privată ca și nimic rămâne Și este numai de-azi pănă mâne.

Căci prin alegerea deobște să fac Toți dregătorii și păn' la vreme Hotărâtă,-apoi iară să desfac Prin sfatul deobște, nici-este-a să teme Ca-în acel scurt soroc să să strice Și preste-alții ei să să rădice.

Pricina este că știu ei bine Cum că trecând vremea hotărâtă De un an, doi sau trii, iară vine Deobște-alegerea, ș-într-o clipită Să prefac din poruncitori Însâși apoi în ascultători.

Deci vă sfătuiesc ca stăpânia Ce-aveți să-așezați, ca dintru toate Să puneți în frunte monarhia, Însă-în hotară foarte strâmtate Și numa la vreme de trebuință, Când să nu fie-altă mântuință.

Adecă la vreo răscoală-în țară, Unde trebuiește-ajutoriu iute, Sau vreo grea năvală din afară, Unde sfat cu rândueli tăcute Și grabnice la lucrarea-a pune Cere-a statului înțălepciune.

Întru-alte, după legi așezate Norodul are să stăpânească Prin persoane-alese, delegate, Care n-au alta numa să păzască Ca legile-odată hotărâte, Cu de-amărunt să fie păzite".

Aceste și mai multe-învățatul Janalău atuncia grăia, dară În ce-au stătut mai încolo sfatul Lui, care ținu-într-o zi de vară Întreagă (precum cronica zice), Eu nu pot să vi-l spun aice,

Că vă-ar scăpa doară și răbdarea Ascultând o materie seacă Ca-aceasta, iar' atunci adunarea Țigănească nu putea să treacă Cu vederea cea voroavă lungă, Voind la scoposul său s-ajungă.

Drept acea pe scurt nescare-oi spune Lucruri minunate ce mai zise Janalău atunci (de nu-s minciune!), Însă nu cred, căci le găsii scrise În cea hârțoagă sus pomenită, De Janalău însul iscălită.

Într-alte ce sfătuiea cu multe Dovezi el, era cea mai de frunte Ca de lege tot omul s-asculte, Și, de-ar fi porunci cât de mărunte, Călcarea lor să să pedepsască Greu, nimărui să nu să dăruiască.

Apoi dregătoriile-în țară Să fie-așezate fără plată, Și ca pe rând această povară Cetățenii să poarte,-în ce dată Ales fiind, nu s-ar dovedire Nevrednic, de rea viețuire.

Oaste să nu fie stătătoare, Nice din venitul țării plătită, Dar' cetățanul fieștecare Să slujască fără nice-o mită, Ori în arme, ori precum va cere Al țării folos ș-a lui putere.

Iar' după ce fârși Janalău, Nimene după dânsul vru să-ureze, Ci toți își dederă votul său Într-acel chip lucru să așeze Și cu cea formă de stăpânie, Precum Janalău mai bine știe.

Spre-aceasta-aleasără-o comìssie, Din cei mai procopsiți cărturari, Știuți în lucru de politie, Cari pe atuncea nu era rari; Mai vârtos fiind și de cei care Cetisă și pe Platon cel mare.

După ce mult capete-și bătură Și minții îș' frânsără-acești aleși, În urmă-un mare fără măsură Așezământ alcătuiră-și, Ce păn' astezi la noi, țigănește Anti-barorea să numește.

Din care va vedea fieștine Că țiganii din toate știute Forme de chivernisiri streine, N-au așezat vruna, ci din tute Luând cel mai bun și de folos, Toate cele-întoarsără pe dos.

Adecă puseră să nu fie Stăpânia lor nici monarhică, Nici orice feliu de-aristocrație, Dar' nici cu totul democratică, Ci demo-aristo-monarhicească Să fie ș-așa să să numească.

Era toate-înțălepte și bune Rândueli, după-a lor socotință; Ș-acum sfătuiea pe cine-ar pune Plinitoriu ceștii deobște voință, Care toate să chivernisască După-astă lege-anti-barorească.

Dar' când era sfatul cel mai mare, Iacă toți lăieții și goleții, Cu măciuci înarmați și topoare, Ba iacă și ciurarii sumeți Împresurară cinstitul sobor; Cucavél era povață lor.

Ieșind el din cei mulți înainte, Așa strigă cu vorba-îndrăzneață: „Voi gândiți că numa voi minte Întreagă-aveți și gură vorbeață, De-a vă sfătui cum să cuvine Pentru deobștele a nostru bine!

Noi vom să știm și să fim de față La toate și poftim ca să hie La sfat și ceata noastră goleață, Cum și haialaltă țigănie, Iară toate ce voi ați așezat Nu să primesc dintr-a nostru sfat.

Nește mișei învățați din carte, Cu cuvinte-adânce, neînțălese, Vor s-arunce preste noi o soarte Și supt greu jug doară să ne-apese; Dar' nu!... Noi nu suferim odată Cu capul, noi ceaialaltă gloată!...

Mâne dimineață ne vom strânge Cu toții la sfatul depreună, Apoi să să-aleagă cine-a-învinge Ș-a cui va fi părerea mai bună; Iar' ca să să strice-ahăst sobor Este voia noastră-a tuturor."

Cât Cucavel estea cu-îndrăzneală Zisă,-îndată cea mai mare parte Din săborul precinstit să scoală (Căci acum să-întărâtasă foarte Și pe dânsul năvălea pornită, Ca și droaia de câni zâdărâtă.)

Iacătă-ț acum beleaua gata, Că și despre-a lui Cucavel parte Era mai toată țigana ploată, Ș-acum striga să deie pe moarte Zicând: „Zios cu soborul mișel! Noi încă suntem cu Cucavel!..."

Totuș într-acea zi, precum scrie Cronica, nu să tâmplă nimica, Pentru că-înțăleapta bătrânie, Mai cu vorba bună, mai cu frica, Știu potoli vrajba-ațâțată Lăudând a gloatei judecată.

Toată zioa-în sfadă și gâlceavă Trecu; soborul cinstit să sparsă Și birui gloata făr' ispravă!... A doaoălea zi, după ce-întoarsă Vremea hotărâtă de sfat iară, Toate cetele-atunci s-adunară.

Aceasta era zioa-întru care Trebuiea cu temeiu să să facă În țigănia noastră-așezare, Carea fieștecărui să placă. Și-într-acel chip să să-așeze Ca pe nimene să-îngreuneze.

Tot omul era plin de-așteptare, Ș-afundat în adâncă tăcere, Când Tandaler înainte sare Și grăiește strigând cu putere Ca să-l poată-auzi-împrejur toate Gloatele țigănești adunate:

„Dară pănă când veți tăcea voi încă? Când veți căuta și dă-a voastră trabă? Au doară nu știți unde vă mâncă? Așa Tandaler pă voi întreabă! Deacă-aveți a face-o rânduială, Faceț-o-îndată, fără pestală!

Iar' deacă nu vreți și poftiți doară A fi cum ați fost cum v-i data, Să știți că doară-încă-în hastă sară, Eu cu toți cetașii mei sunt gata A mă duce dă la voi oriunde Ș-ori încătro vom putea pătrunde.

Ce ne trebuie noao sfat mult? Știți că vorba multă-i sărăcie; Eu aici nu voi s-ascult, Făr' numa decât o stăpânie S-așezăm cu bună rânduială După-a tuturor deobște-învoială.

Mai întii să-începem de la frunte, Că-apoi lesne om vini și la coadă, Cum și la toate hele mărunte!... Mai nainte-adecă, fără sfadă, S-alegem un vodă-în țigănie, Apoi un divan și boierie.

De-aci-încolo lesne-apoi s-or face Toate helelalte vrednicii; Așa vă sfătuiesc, așa-mi place! Eu carte nu știu, nici istorii, Ci vă sfătuiesc păcum socot Ș-ahăst chip este sfatul mieu tot!"

Tandaler fârșind aici zisul, Toți dederă sămn de bucurie, Iară Drăghici abia-ș ținu râsul Și grăi: „O, dragi feților! mie (Drept vă spun că) nu-mi intră în cap Un gând așa străin și sureap.

Deie Dumnezeu să hie bune Toate ce-au zis Tandaler aice: Eu împrotivă nu mă voi pune, Numa cât v-am zis, vă zic, oi zice Totdăuna: luați sama bine, Ca nu cumva dracu să vă-îngâne!

Eu nu pociu nicecacum a crede Că-au rămas țara dă tot pustie!... Cine dar' slobozie vă dede Să vă rădicați voi o domnie, Stăpânind încă Vlad vodă-în țară? Doar' gândiți lui a vă pune-în poară?

Cine-auzi sau văzu vreodată Un vodă sau boieriu dă țigan? Vița noastră proastă, neînvățată, Cum va ședea sfătuind la divan? Gândiți voi că-a domni țara-întreagă Ar hi doar' numa lucru dă șagă?

Apoi câți din voi înțăleg carte? Cum dară veți face judecate? Iar' care dintre voi va să poarte Domnia și caftanul în spate, Caută să fie dă mare viță, Născut din doamnă sau domniță.

Dar' și câți suntéți voi împreună Ca să puteți apărare-o țară? De vreo trii, patru mii o mână!... Pentru că-ați biruit în ha sară. Nu gândiți cu mintea ha nebună Că-așa să va tâmpla totdăună!

O sută numa dân călărașii Lui Vlad asupra voastră să vie, Unde-s a lui Tandaler ostașii Atunci, hăi slăbiți dă vitejie? Dăci nu, feții miei, nu vă-amegească Ahastă-îndemnare dimonească...

Noao nimic alta nu ne rămâne Făr' să ne chivernisim în pace, Grijindu-ne de-astăzi pănă mâne Să nu-înfomeze gura mâncace, Lăsând domnia ș-arme cumplite Neamurilor celor neodihnite.

Trecând a războiului fortună Apoi, și-întorcând iar' pace-în țară, Și noi vom întoarce-în strânște bună, La dăruite noao hotară; Acolo rând bun apoi om face, Cu voia domnii, cum ne place.

Apoi hie cum ursitorile hirul Vieții torcând au zis din gură, Căci, dă-ar umbla cât, oamenii șirul Întâmplărilor din ursitură Nu vor putea să-l schimbe, să-l mute, Nici cu mintea lor, nici cu vărtute!..."

Drăghiciu tăcu: iar cu nerăbdare Împrotivă-i Goleman să scoală Și zice:-„O, Drăghiciu! Vorba ta n-are Nici un haz și e dă minte goală. Dă când te cunosc, tot prorocește Grăiești, dar nici una ți să lovește.

Dacă nu poți tu fără cârteală Sfatul bun ascultă, mergi acasă Ș'ochii róși dă urdori-ți spală, Să vezi mai curat!... Dar ce ne pasă, (Grăi-întorcându-să spre-adunare), Când cu noi e partea cea mai mare!"

Atunci toți strigară: „Craiu și țară!..." Drăghici întorcându-le călchie: „De-ați avea mămăligă cu zară Destulă!..." răspunsă cu mănie, Apoi să dusă din adunare, Mâhnit de cele vorbe sprințare.

Iar' Goleman tot ca mainte Văzând că vorba lui la toți place, Acum de mândru nu să mai sâmte Și pănă toată mulțimea tace, El de iznoavă să-îmbărbătește Ș-acest chip despută și grăiește:

„Adevărat că-a râdere-mi vine Când aud că-a stăpâni-într-o țară Este lucru greu! Din ce pricine? Au doară pentru că-i o povară Carea să n-o poată sprijinire Slaba noastră țigănească fire?

Spùneți-m, rogu-vă, ce greutate Are-un vodă? Eu voi desvolbi-o: Doarme ca noi, pă dungă, pă spate, Sau cum vra, păn' ce să face zio; Apoi sculându-să bea și mâncă Sau îș' razămă capul în brâncă.

Apoi jalbe și cereri ascultă Și le hotărăște cum precepe, Făr' a-ș' mai frânge capul cu multă Învățătură, ce nice-i închepe Lui în mintea ha domnească dă-alte Griji mai trebuincioase și nalte,

Precum sunt cifèrturi și împlinele Ș-alte-a domnii venituri grase. Iacătă-vă-a lui mai toate hele

Ostăneli și greutăți povăroase; Într-altele-apoi, cum socotește Ș-îi vine-în minte,-așa poruncește.

Ș-ahasta-o zice Drăghiciu povară! Dar' eu vă zic că-a scobire-o covată Este-o meșterie mult mai rară Și mult mai grea, decât în polată Șezând la divan a porunci: „Eu (Cutare), din mila lui Dumnezeu,

Poruncesc aceasta cu tărie!..." Și cum știți voi însăți celelalte. Iar' în cât e pentru boierie, Ei încă șed în pălaturi nalte Toată zioa cu ciubuc în gură Ș-a vorbi câteodată să-îndură."

„Bine zici, Dumnezeu să te custe Golemane (strigă din mulțime Gogul)! Ba sunt ca nește lăcuste Ce mâncă-a pământului grăsime. Trăind în volnicie și sâlă, Jupesc toată țara fără milă."

Nu mai putu răbda Corcodel Voroava Gogului crâmpițată. „Dar ce mai tocorosește-ahăl (Zise), tocma ca moara stricată? Lăsați cumu-s pă boieri să hie; Ce vă pasă dă-a lor volnicie?

Că voi nu vă-ați adunat aice, Să vărsați din gură vorbe goale, Și puneți unul altui price? Ajunge-un băț la un car dă oale! Încépeți odată-a lucra ș-a face Ca să stăpânim țara cu pace!...

Însă toate ca toate, dar' una Este care voi cu mintea toată Nu veți putea-o face cu buna: Ca patriarci și vlădici odată Sau și metropoliți dă moșie Și bieții noștri țigani să fie;

Precum și preoți, ca țigănește Să ne boteze, paști să ne facă; Sau călugări de carne și pește Nu mâncă nice pot să petreacă Cu femei, ci-având spre lume greață, În mănăstiri duc a lor viață.

Fraților, ahasta pare mie Că nici unul dintre noi va face, Ca lăsându-și iubita soție Și cu toate ce pe lume-i place, În chilie dă viu să să-îngroape Sau în vreo pustie prin vârtoape.

Vlădici mai lesne s-or afla doară Și dintre noi, pentru că vlădica, Măcar nici însul nu să însoară, Totuși nu-i zice nime nimică Cându-și ține-o soáră sau nepoată, Ba și când să-înfruptă câteodată.

Dă preoți nu-i grijă, că-au preutese, S-oaspătă la botez și la nunte, La zaifături, cumândări și mese, Și purure șezând ei la frunte, Blagoslovesc vinul și mâncare Luându-și tot partea ha mai mare.

Dăci vrând a face-un lucru dă trabă, Să lăpădăm altă nebunie: Popi să ne-alegem cât mai dăgrabă, Ca să ne-ajute la cununie; Iar dă vlădici și călugări pare Că n-ar hi trăbuință pre mare."

Bun Corcodel era să mai zică, Când îmbulzându-să Ciuciu-în gloată Strígă și mâna dreaptă rădică: „Dar ce fleacuri voi zioa toată Veți grăi, făr' capet ș-început! Bine era dă ați hi tăcut.

Și tu Corcodele,-ar hi mai bine Să mai taci odată, să grăiască Alții mai cu minte dăcât tine. Dară dă rasa călugărească, Dă vlădici și popă cu preuteasă, Noao țiganilor ce ne pasă?

Bine că scăpăm de-o mâncătură, Dumnezeu dă ei să ne ferească! Numa la părale și prescură Ahăst feliu dă oameni acum cască; Cu o mână te blagoslovesc, Cu alta dă-averi te jecuiesc.

Dă să naște-un copil, nu-l botează Fără plată, dă vra să să-însoare Cineva, ei nu-l cununează, Nici vor să-l îngroape, dacă moare, Pănă nu-și iau plata rânduită Pentru sfântul dar, sfânta mită.

Dăci, ori nice-un popă,-ori fără plată Să hie la noi, dacă vă place." „Dăh, mai înceată și tu vrodată (Strigă Goleman) și ne dă pace Cu sfaturile tale necoapte, Că-așa n-om fârși pănă la noapte.

Bărbați buni, ian să luăm sama Dă hele ce-s mai dă trebuință Îm pare că-întii dă toate cheamă Pe-a voastră-înțăleaptă socotință Alegerea vreunui vodă harnic, Unui ban, vel spătariu și păharnic,

Unui stolnic și visternic mare, Apoi și hălor mai mici dă viță: Ispravnici, vătavi și dă hăi care Urmează, pănă la mica spiță Dă panțiri și plăiași! Asta-întie A voastra hotărâre să hie.

Iar ca să vă duc mai lesne-în cale, Iacătă, voi să vă-întreb pe cine Vreți a pune pe scaunul moale Dă domnie și lui să să-închine Vra, ca ș-unui vodă, țigănia? Apoi, cui să cuvine bănia?"

FÂRȘIT

Cântecul a XII

Țiganii la sfat încep gâlceavă; Războiul atuncea li s-arată Cu toată curtea sa cea gubá Ș-învrăjbește țigănia toată; Mulți voinici să-ucig în bătălie; Vlad de voia sa merge-în urgie.

Așa zisă Goleman și-aștepta Vorbă-înțăleaptă să-i întărească, Dar' alții nu să putea deștepta Din atâte sfaturi să găsască Care-i mai bun, și cei mai cu minte Nu voia să să certe-în cuvinte.

Atunci Bobul a să răbda nu poate Și zice: „Dă ț-ar hi mintea lungă Ca căciula, Golemane! poate Că-ar nimeri doar sfat să-ți ajungă A ne-îndupleca-întra-aceaiaș' parte, Unde vrei să ne duci pe departe.

Dar n-am mâncat încă stregoaie Nici mătrăgună, să nu sâmțim Când ar vra cine să ne despoaie!... Și pentru ce să nu grăbim Așa tare, într-un lucru care Poftește mai multă judecare?

Au doară ca să te punem pe tine Vodă, sau doar ban, sau cevaș' altă, Și țiganii ție să să-închine? Iar' tu la dânșii cu sprânceană naltă Căutând în zios, să scúpii dăparte, Uitându-ți dă-opincile sparte!

Dar nu!... Dumnezeu să mă ferească! Mai bine hălúi mai rău muntean Voi să mă-închin! el să-m poruncească, Decât ciurariului Goleman!" Încă Bobul vorba nu fârșisă, Când Ciormoiu ciurariul așa-i zisă:

„Ian' mușcă-ți și tu ha limbă,-o Boabe! Nu te-acăța dă-oameni dă-omenie Ca scaiul dă-oi. Au doară la scoabe Făurim aici dă-a ta meșterie? Mișel>ule<ce ești, dă ț-ai ținea gura Și ț-ai spăla dă pă față sgura!"

„Dar tu cine ești (mânios strigă Burda fierrariul cu piica mare)? Adecă râde Ciormoiu dă-obsigă, Cum râde cazanul dă căldare, Sau ca și dracu dă porumbele Fiind el mai negru dăcât ele.

Dracu mai văzu ciurariu cu minte!... Și vedeți-l cum să născocoară, Ca când ar îmbuca tot plăcinte Ș'ar screme tot aur și comoară!..." De-aci mearsă ca pârjolul sfada Și să rășchiră-în toată grămada.

Împărechieri dederă-a să face; Unul pe-altul a mustrare-începe, Nici unul vra să-asculte cu pace Și tocma ca nește fieri surepe Răpștind merg și să scoală pe sine, Ar mușca, dară nu știu pe cine.

Urgia văzând aceste, bate În palme: „Bravo, țigănie!..." Și zice Războiului: „O, frate, Acu, deacă vrei, fă-ți o șozie! Și te-arată la țigani în pripă, Să vezi cum or purcede-în răsipă."

Iară cumplitul Războiu îndată Sare-în cotigă, spre țigani pleacă Cu toată curtea sa-înfricoșată. Súflă-în búcin de trei ori și iacă! Spaima cu Frica merg călăuze, Și răci Fiori tremurând în buze.

După dânse cu capete-o mie Ș-o mie de mâni, Vrajba pornește Având Pisma dușmană, soție; Dârzia cai buieștri-întețește; Pe lângă cotigă mergând saltă Jacul cu prada ș-Izbânda naltă.

Cazna, Răutatea necăită, Sâla și Cruzia neîndurată, Vrăjmășia și cu arma ascuțită, Șugubina cu haina cruntată; După-aceste și Moartea-obidată, Cu mii de Chinuri împresurată.

Războiul stropit cu negru sânge Răgni, și suliță-ucigătoare Cu care șireaguri întregi frânge Arătă țiganilor ciopoare, Trecând pe lângă ele mereu, Cu tot groaznicul alaiul său.

După dânsul Vaietele-amare Și Tânga cu Plânsurile mere, Blăstămul cu limbă-otrăvitoare, Jelea, Gemetul fără putere, Suspinele-abia răsuflătoare Cu Grija d-inimă rozătoare.

Deznnădăjduirea-în dinți scrâșnește, Năcazul frângând mânile plânge, Lipsa caută, nimic nu găsește,

Iar' Căința-în lacreme să stânge, Stremțoasa Sărăcie suspină, Golătatea de toți să rușină.

O! maice, neveste și fecioare, Pe la care s-a tâmplat să treacă Aceștea, cât amar și plânsoare V-așteaptă!- O, țigănie săracă! Cum te turburași toată la minte, Când văzuși Războiul de nainte.

Atunci Tandaler ce la domnie De mult căsca și de jumătate O și-îmbucasă, strigă cu mănie: „Soiu dă câne! Laie blăstămată! Până când tu tot dă capu tău Vei umbla, și fără Dumnezeu?

Iacă, vă zic ha mai dă pă urmă: Așa să tăceți ca peștii-în apă! Că dacă-oi sâmți că mă mai curmă Cíneva-în vorbă ș-un cuvânt scapă Din gura lui ha nerușinată, Îmbe i-oi zdrobi fălcile-îndată.

Nește mișei făcători dă ciure, Lăieți și mâncători de mortăciune, Încă și pă hăi cinstiți să-înjure?... Așteptați numa, că-acuș v-oi pune Căpăstru-în cap și zăbele-în gură, Și veți juca pe-altă zicătură".

„Hăi, măi! cine-ți dede-aha putere (Sfârcul strigă de după spate) Să ne bajocorești, Tandalere!... Așa prost și fără dă dreptate? Că n-au sosit încă-aha clipită Ca să cerem de la tine pită.

Ne rugăm foarte mării-tale Să-ți mai cruți ha trufă timpurie Ș-apregimea ha fără de cale, Că-încă nu ești domn în țigănie! Și nice vei hi, te poți încrede; În zădar pofta ți să răpede!"

Auzind această defăimare, Lui Tandaler scăpă suferința; Denaintea toatei adunare Să întoarsă și din toată sâlința, O palmă-așa-i repezi de-amară, Cât să-învârti ș-ochii scânteiară.

„Na! Sfârcule (zisă),-ahasta-ți hie Pănă una-altă dă-învățătură; Iar' când oi ajunge la domnie, Nu-ți va rămânea nici un dinte-în gură!...". Nu-și fârși Tandaler vorba bine, Când și lui o palmă iacă-i vine

De la Cârlig (nepotu de frate A lui Drăghici). Tandaler s-întoarsă Să vază cine cutează-a-l bate, Când unul din gloată așa-l ștearsă Cu un fuștiu pe ceafă de tare, Cât îl porni sângele pe nare.

Aurariu amețit nu mai caută Cine l-au lovit, ci dă pe-întreg Și-împinge mulțimea-întărâtată, Sâlind să iasă-afară din zbeg Care-împrejurul lui s-adunasă Și să scape sănătos acasă.

Musă, care-ai fost la bătălie Și ști toate decât toți mai bine, Spune faptele de vitejie, Care s-au tâmpinat și cu cine? Care pe care tăind ucisă Și la țara morților trimisă?

Tandaler oblicind că nu-i șagă Și ciurarii vor să-l împresoare, Pusă mâna pe cioarsă să-o tragă, Dar' tocma când era la strâmtoare, Cărăbuș zlătariul i-o furasă, Și viteazul spăimântat rămasă.

Spre norocul său un ciolan vede Zăcând pe pământ, de moartă vită. Iute-l rădică și să răpede Între ciurărimea grămădită Și pe unde merge cutrupește, Ucide, prăvale și rănește.

Cum oarecând Jidovul preatare Cu măseaua de-asin, filistiana Oaste-împrăștiè, morții amare Dând multe mii, așa-întru țigana Gloată, mănios Tandaler face, Dând, hărțuind încolea ș-încoace.

Întii lui Lăpăduș capul sparsă, Apoi lui Șugurel falca dreaptă O făcu strâmbă, de-acolea ștearsă Nasul lui Șoșòi, și iar' aiaptă Ciolanul cumplit tocma-în urechie Lui Aordèl cel de viță vechie.

Dar' cu toate aceste nu poate Printre mulțime prejur bulzită, Încai la cetașii săi străbate, Iar' gloata din ce din ce să-invită: Unii bat, alții stau, iar alții scapă, Ceia vor la bătaie să-încapă.

Într-acea iacă, repezit vine Muțu-într-ajutoriu cu doisprezece, Cei mai voinici, că-i spusese-or cine Cum că fac pe Tandaler tot flece. Aceștea sosind rupsără-a bate Păn' făcură voievodului spate.

Însă și Goleman pe cărare Le-aleargă,-înarmat ca la bătaie, Purtând o furcă de șatră mare, Și după dânsul proaspătă laie, Ce sosind mult nu socotește, Ci dă pe-întreg, cum i să lovește,

Lui Ganafir pe creștet prăjina Căzând îi face tot capul fleacă, Rumpe lui Băluț din umeri mâna, Iar Muțului frânge cioarsa în teacă, Lui Colbeiu zdrobește dinții-în gură. Câte poate face-o lovitură!...

De-aici rădicând furca cumplită Vede pe Bratul voinic că vine Cu ceata lui Tandaler vestită. Acestùi acum el drumul ține Și-l nimerește tocma la tâmplă, Unde grabnică moarte să tâmplă.

Tandaler văzând trista cădere A Bratului, întracolo pleacă, Căci inima lui izbândă cere, Și-învârtind ciolanul cel de vacă, L-arúncă și pe vrăjmaș lovește, Pe unde neagra mustață-i crește.

Cade ciurariul ca mort pe spate Și căzând furca din mână-i pică; Pământul cu picoarele bate. Pe toți atuncea cuprinsă frică Și-îndărăpt să dede fieșcare Făcând aurariului cărare.

Cela zăcând amețit de minte, Cesta sare și furca-i apucă Și răpit de patima fierbinte Era cap să-i crepe ca ș-o nucă, De nu l-ar fi năvălit îndată Ceata ciurarilor bărbătată.

Aceștia cu rude-împoncișate Pre viteazul aurariu săriră. Aici să vezi capete crepate! Amândoao-acum să-înoțărâră Părțile, și acum depreună Toată tabăra-în arme s-adună.

Muierile fără-învălitoare Aleargă, copilele fricoase Trămurând din cap pănă-în picioare, Umblă ca ș-oile spărioase, Rătăcindu-să-încolea și-încoace Și nu știu de spaimă ce vor face.

Bărbații sosind nu căuta-în cine Să deie, ci da de toată parte, În toți cei de cetele străine. Așa dete Vârlan negrii moarte Pe Neagu lingurariu, așa Gogul Pe Burda și Pleșca șontorogul.

Toți acu de arme s-apucasă, Numa Parpangel de lina pace Iubitoriu, ce nu să mestecasă La nici un sfat, privește și tace Socotind cu cetașii să iasă Din ciorobòr și să meargă-acasă.

Face semn cătră-ai săi să purceagă După dânsul și pleacă-înainte, Vrând să meargă la Romica dragă, Dar' în cărare-i stau răgăminte De lăeți și goleți întrarmate Socotindu-să pe cine-ar bate.

Corcodel voievod era la frunte Vrând a sa noduroasă măciucă De corn cu sânge și el s-o crunte. De tânărul Parpangel s-apucă; Umflă să deie, dar' cestùi nu-i pasă, Căci cu mult mai nainte să-înflasă

Și zvârli buzduganul de-aramă Așa cu năpraznă, tocma-în frunte, Cât îi făcu crierii-în cap tot zamă. Iar' Corcodel căzând ca ș-un munte Sună, când năroit să prăvale Și de-aproapea cutremură vale.

Zlătariu mândru de ceastă-izbândă, Căutând la mort grăi: „Corcodele, Aceasta-i pă tine-o dreaptă-osândă! Pentr-atâte nedreptăți și rele! Rău ți-ai aruncat cu bobii foarte, Când însuți nu știuși de-a ta soarte!"

Dup-aceasta el pornește iară Cu cetașii săi prin gloate De lăieți și goleți tăindu-să-afară, Dar' nu-i cu putință a străbate, Că de toată partea cu năvală Golățimea pe dânsul să scoală.

Și, măcar că nu vra să-aibă parte La războiu, pentru că rău îi pare Și necuvios a face moarte În soiul său și-atâta stricare, Ci,-în zădar, că-întărâtata laie Nu caută, ci-urnește, dă și taie!...

Pietrile vin pe dânsul ca ploaie, Mulți voinici a lui căzusă De-a goleților măciuci și maie, Când voinicul aminte-și adusă De-armătura sa și vitejie Ce făcusă-în turci pe cea câmpie.

Deci lucindu-și sabia din teacă, Strigă cătră-ai săi cu bizuință: „După mine, copii! Ori cum să placă Lui Dumnezieu pentru biruință!... Încài s-arătăm cestòr calici Că nu suntem pui dă potârnici!..."

Asta zicând, sară cu iuțime Și-întorcând sabia vitejește Unde-i cea mai deasă golățime Acolo dă, taie și lovește, Nasuri, mâni, urechi, capete-o sută Picară zburate-într-o minută.

Cetașii lui îmbărbătați încă Fac minuni de vitejie-în gloata Protivnică; gemere adâncă Și vaiet s-aude, pe-unde ceata Voinică merge tăind în goleți Ca și-în cucute sau ciuciuleți.

Muierile cu copii-în spate Văzându-să de bărbați rămase Aleargă și iele ca turbate; Și ca nește Furii nemiloase, Luându-și copii de picioare Dau cu dânșii-în sabii și topoare.

Dar' a lui Corcodel, cea mai crudă Dintru toate maicele, muiere Groaznică, pildă lăsă de ciudă Și de femeiască neputere, Svârlindu-și pruncul său mititel Drept în obraz lui Parpangel

Și zicând: „Na mâncă-ți-l, o, câne! Dacă-i mâncași pe dragul tătucă!..." Bunul voievod ș-uitasă de sine Și-i părea că vede o nălucă, Răsturnat de-alungul pe pământ Trezindu-să cu nasul frânt.

Această tâmplare neașteptată Iară desarmă toată mănie; Și fiind ordia-împrăștiată De lăieți și goleți pe câmpie, Să trasă cu-ai săi din toiu afară, La corturi, scârbit de-atâta-ocară.

Într-acea Găvan pe Ghițul omoară, Cocoloș pe Titirez dăcúlă, Coastea lui Zăgan capul zboară; Iar' Peperig a Dodii căciulă Tăiè-în doao și capu-i despică Din creștet pănă-în tufoasa piică.

Parnavél cu suliță-ascuțită Străpunsă pe Corbea-în gemănare, Și, de nu era punga-încrețită, Pătrundea-i fierrul pănă-în spinare, Dar' totuș' răsturnându-l pe-o dungă Îi zdrobi toată cremenea-în pungă.

Mândrea pe Ciuntul de barbă trage, Năsturel pe Dondu flocăiește, Iar' ca ș-un juncan Dragos ìn rage Și cu dinții beliți clențănește, Căci Spèrlea-îi sburasă nasu-în doao Și mustețe cu buzele-amândoao.

Ghiolban încă dede să deie În Căcâcia cu barda lată, Iar' cela aruncând o bebee, Îl tocă tocma-în gura căscată. Ș'așa-i fu de crudă lovitură, Cât îi zdrobi toți dinți din gură.

Într-acea Tandaler de-altă parte Hărțuind cu ceata sa voinică, Făcea-întru căldărari mare moarte, De mâna lui mulți tari voinici pică, Căci văzându-să fără scăpare Ca turbat așa răgni de tare.

Ș-așa lovi-împrejur cu pârlita Furcă de cort peste țigănime, Cât șepte căzură-într-o clipită Prăvăliți. Și nu cuteză nime Mai mult să-i steie nainte, iară El unde dă, prăvale ș-omoară.

De furca lui năpraznică cade Țântea, făcătoriu ales de-inele, Și Chìfor, ce știa bine rade, Cum și tu, tinere Viorele, Ce dulce cântai cu viers măiestru; Cad apoi și Gârdea, Mircea, Sestru,

Șoldea, Iencuț, Barbu și cu Nuțul, Covrig, Mozòc, Barbu și Ciurilă, Cornèiu, Cârlig, Sperlea ș-apoi Huțul. Toți aceștea, loviți fără milă, Să fârșiră cu moarte păgână De-a lui Tandaler groaznică mână.

Însă de altă lature s-aude Mare vaiet, zarvă și strigare; Aurarii acolo era în-trude, Căci acum și cetele căldărare Ajungând cu goleții de toată Partea-i împresurasă roată.

Cercea, voinicu-aurariu, aice Hărțuiește cu multă vărtute, Dar o mulțime-i să pune-în price Dintru lăieți de mai multe sute, Păn' ce să trezește mai pe urmă Închis giur împregiur cu-a sa turmă.

Atunci cătră cetașii săi strigă: „Ochii închiși, măi! Și dați pe moarte Cruciș, în curmăziș' și cărligă!" Iar' cetașii-începură-a da foarte, Cu ochii închiși mergând nainte, Tăind în lăieți ca și-în plăcinte.

Tandaler precepu văzând aceasta, Că ceata lui s-află la strâmtoare Și-aruncând acum arma sa proastă Apucă nește-arme mai ușoare Care Stanciul din cort îi adusă Și cu ele spre-ajutoriu să dusă.

Încă nu mersese jumătate De cărare, când Bălăban iacă, Acuma-i sosisă după spate Și vra să-l tundă-în ceafa săracă Cu un greu baros ce pe-astă vreme Trii rădicându-l încă s-ar screme.

Tandaler oblicind scutu-întinse Și sprijini groaznica lovită, Dar' în bucăți scutul i să frânsă; Dar' nu rămasă lucru-întratâtă, Și cu chivăra lui voinicească Pe frunte-i să pluști ca ș-o broască.

Nasu-îi fumă și-ochii scânteiară, Ș-apucându-l de cap amețală Căzu pe-un picior, dar' venind iară La sineș', de zios iute să scoală Și lucind agera săbioară, Lui Bălăban urechiușa-i zboară.

Apoi lăturiș' trăgând lovita Îl nimeri tocma-între fălci, unde Măcinează măselile pita; Pănă la os fierrul crud pătrunde, Iară lui Bălăban tăietura Pănă la urechi îi lărgi gura.

Vra bietul atunci ceva să zică, Dar' numa lòlotă neînțăleasă S-aude, căci limba nu-i răspică Nici un cuvânt cu vreo noimă-aleasă, Fiindu-i toată falca deschisă! Atunci Tandaler cu fală-i zisă:

„Mergi, Bălăbane,-acum ș-îți ajungă Lauda că lui Tandaler în față Cutezași a sta!" ...De-aci s-alungă Și lui Petcu cel cu barbă creață, Ce-asupra lui vine cu năpraznă, Nasul tăindu-i îl face de caznă.

Lui Bùrla-apoi, care cu măciucă Ferecată la dânsul străbate, Într-o lovită,-o mână ș-o bucă Taie, și nici caută nici s-abate, Căci vede pe Cucavel de-o parte Făcând între aurari mare moarte.

Deci într-acolo rapede-aleargă, Iar' Purdea din ochi și de pe față Sămuind, trămură ca ș-o vargă Pentru-a lui bun Cucavel viață, Și Bumbului ce era cu dâns, Așa zisă cu lacremi și plâns:

„Vezi, Bumbule, Tandaler unde Năzuiește, ș-unde-izbânda-l trage? Dar, dă cumva el va pătrunde, Zeu! că va curma zilele drage Lui Cucavel, cum și-altòra fece, Și moartea cumplită nu-l va trece!...

Dar' ian iscusește ceva-în tine, Să-împedecăm ahastă tâmplare, Căci almintere nu rămâne Niciunul întreg dă vătămare, Și, pân' sta Tandaler pă picioare, Noi nu vom scăpa de la strâmtoare.

Mi-aduc aminte, Bumbule, că-odată Răsturnași pă unul și mai tare Dăcât Tandaler, iar' astă dată Tu nu numa că-ți vei face-un mare Nume, dar țigănia toată Mulțămită-ți va da și plată".

Bumbul suspinând: „O! Purde iubite! (Grăi) dă aș hi ș-acum în vârsta Ahaia, când pă Zăgan ce-întriite Puteri avea, luptai și pă Cârsta Trântii, dă hainele îi crepară, N-aș suferi eu ahastă-ocară!...

Dară s-au fârșit zilele-ahele! Și cu dânse vărtutea săracă, Lăsându-mi slăbiciune și jele. Una ș-altă-a bătrânii-ortacă! Însă-orice-a fi, face-voi cercare, Facă-apoi norocul cum îi pare!"

Aceste zicând, trupu-ș' îndreaptă, Să scutură și tinzându-și brață Cearcă-ș, mai cu stânga, mai cu dreapta, Putere, și pare că să-învață, Apoi ca când cevaș s-ar încrede, Hotărât spre Tandaler purcede.

Ca lupoaia bătrână vicleană Când vede un taur fără pază, Mugând, buiecind într-o poiană, A-l năvăli fățiș' nu cutează, Ci pe-ascuns, prin tufe-urmându-i caută Cum să dea pe dânsul neașteptată,

Cela coarne fluturând aleargă, La tot mușunoiul să-întărâtă Și vra din rădăcină să-l spargă, Împraște țărâna cu copită Și coarne,-uitându-și cu tot de sine, Păn' lupoaia dindărăpt îl ține,

Așa Bumbul pe departe-urmează Vrăjmașului, clipită dorită Așteptând ca zăpăcit să-l vază, Să-i deie răsplată cuvinită, Făcându-l tuturòr de măscară, Pentr-atâte morți ș-atâtă-ocară.

Tandaler pe mulți morții dedusă, Nice-i mai sta cineva-împrotivă. Nenorocul în cale-i adusă Pe Buta cel cu minte ponivă, Cărui aurariul mândru strigă: „Feri! dă ții să mai mânci mămăligă!...".

Atunci Bumbul de napoi sosește Și chibzuindu-și treaba sa bine, Din toată sâla să răpezește Pitindu-să cu capul, și vine Lui Tandaler tocma-între picioare, Dându-i o cumplită berbecare.

Viteazul să răsturnă pe spate, Iară Purdea strigă-în gura mare: „Dați acum, fraților, pe-apucate, Că, iacă, zace Tandaler cel tare!" Și-așa-l tocă cu ciocanu-în frunte, Cât îl porniră lacreme crunte.

Viteazu cea mai de pe-urmă putere Culegând în sine, să rădică, Dară vârtutea din trup îi piere Și iar' îndărăpt la pământ pică; Atunci lovituri nenumărate Vin pe el de prăjini ferecate.

Capul lui mai mult nu să cunoaște, Și totuș' mănia neînsătată Nu să poate-îndeajuns a să paște, Păn sosește-a lui voinică ceată; Atunci trupul tot zdrobit ei lasă, Voioși de-astă biruință-aleasă.

Doară-aci s-ațâță și mai mare Vrajbă, de nu-i despărțea făr' veste O minunată foarte tâmplare (Așa-în cronică-aflai ș-așa este): Adecă-o-înviorată fortună De cele ce fulgeră și tună.

Spun că multe fulgere loviră Între țiganii-învrăjbiți! Dar' fie Măcar cum! destul că mulți pieriră Într-acea zi din oastea murgie. Și toți țiganii de-aci prin țară Pribegind, iară să-împrăștiară.

Așa trebile sta,-în iastă gioasă Lume-a noastră pe pământ, când iacă, Din nălțimea cea mai luminoasă Ce raze nemuritoare-o-îmbracă, Din tronul său mai sus de stele, Vecinicul împărat privi la ele!...

Văzu toate; și-a>le< sale județe Vecinice rămân păzite bine!... Văzu cetele iadului îndrăznețe Amegind sufletele creștine; Văzu păgânele turcești gloate Fugind din țară și-împrăștiate.

Iar' după vecinica hotărâre Încă turcilor nu le sosisă Ceasul și vremea cea de pierire, Care le este din vecie scrisă, Deci lui Gavriìl, din sfântul coriu, Care-i cel mai întii solitoriu,

Iar' după vecinica hotărâre La Vlad Vodă:„-arată-i și-l învață Că-în zădar la pierire s-aruncă, Căci hotărât este să mai pață Norodul lui încă vreme lungă Jugul turcesc; ș-atâta-i ajungă..."

Așa zisă vecinicul Părinte, Iar' Gavriil solitoriu îndată Mearsă țiind poruncile-aminte; Ș-învăscându-să-în rază curată Luă față-asemene celie Ce-are un tinăr ieșind din pruncie.

Zburând apoi în arepi ușoare Ceriu cel mai de-asupra străbate, Trece pe lângă stele și soare Și nicăieri din drum el abate, Pănă când la Vlad Vodă sosește Și cereasca poruncă-i vestește.

„Vlade! (strigă cereasca solie) Așa zice Făptoriul a toate: „Zădarnică-i a ta măiestrie!... Vecinice hotărâri nemutate Vor poporul tău încă să fie Lungă vreme-în păgână robie!" "

Aceste zicând îngerul purceasă Ascunzându-să-în nuor supțire; Principul înalt, deacă-înțăleasă Solia și sfânta hotărâre, Căzând pre față-îndată să-închină Cu inima-înfrântă și creștină.

Voios poruncii el să supune. Pe cei mai încrezuți ai săi cheamă Și cum să tâmplă pe rând le spune, Cu mângăioase vorbe-i întramă; Și defăimând turceasca robie, Mai bine-aleasă-a merge-în urgie.

Mergi sănătos, inimă vitează, Căci oameni și ceriu îți fu-împrotivă! Poate că va mai luci vo rază Și țării tale,-însă deopotrivă Cum au lucit supt tine, n-aștepte, De nu vra din somn să să deștepte.

Iar' Brâncovan, pe care pusese Vlad povață muntenelor cete Ce era din toate mai alese, Să să-adune-atunci poruncă dete, Și cătră toți ce era mii zece, Într-acest chip cuvântare fece:

„O! voinici aleși! soți de-arme și frați, A patrii de pe urmă sprijană, Numelui turcesc nepreteni jurați! Încă viiă gloata musulmană, Încă pradă dragă țara noastră, Cruzimea ei nimică nu pastră!

Pe domnul viteaz ai săi vândură, Care fu silit a merge-în streini; Însă mie lăsă-învățătură Să nu vă supuiu turcilor păgâni.

Pagubă-ar fi de-a voastră viață, Pagubă (zisă) și de vărtute, Să răpuneți pentru-o șugubață Boierime, suflete vândute; Ci să cruțați-nalta bărbăție Spre mai bune vremi, de-or fi să fie!

Vă mulțumesc dar eu, domnul, țara, Pentru-a voastră vitează sâlință. Mergeți dragii mei! Fugiți de-ocară Ce-așteaptă pe cei fără credință, Ce s-aruncară la turci în brață! Lăsați, după vrednicii să pață."

Așa zâcând cu lacremi pe față, Cuvânt îi închisă-amara jele, Iar' în oastea vitează,-îndrăzneață, Nu s-auzia făr' suspinuri grele. Toți în adâncă era tăcere, Nădușindu-și amara durere.

Când din șireaguri ieși cu-îndrăzneală Romândòr înainte și stete, Împregiur cătând fără sfială, Și sămn că va să grăiască dete, Romândor viteaz cu fire-isteață Ca Mart la războiu, ca ș-Amor în față.

Însă atunci părea că-i scânteiază Ochii grăind așa cătră cete: „Oastea lui Vlad, adecă vitează! Războiu a face-acum va să-încete? Iar' turcii vor merge cu pofală Râzându-și de-a noastră neîndrăzneală?

La-atâta-adecă țara ne-ajunsă Să-ș' vază muieri, maice, copile Roabe la turci în saraiu ascunse? Iar' fii și părinții de zile Făcuți musulmani sau puși la robie? Ah! voinici! aceasta să nu fie!

Nu fie! păn' suntem în viață!... Să nu să zică vreo dinioară Că trăind noi și-într-a noastră față Vrăjmașul ne robi dulcea țară, Că-oastea lui Vlad întreagă ș-armată, Patria-și lăsă la turci argată!

Ș-unde-ți merge răsipiți în lume Făr' patrie, casă, fără hrană? Ah' cel mai amar! ba și făr' nume Purtând cu voi vecinică prihană!... Nu, dragi voinici! Ori la slobozie, Ori la moarte drumul să ne fie!...

Și deacă-i hotărât din vecie, Patria să cază fără vină, Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie: Un mormânt ne-astupe ș-o țărână! Vrăjmașului alta nu rămână Făr' pământul și slava română!"

Romândor fârșind, răpști mulțimea, Ș-un gomot din șireag în șireag Mearsă crescând, iară călărimea Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag: „Du-ne (strâgând), măcar în ce parte, Ori la slobozie sau la moarte!"