Proză

Țiganiada:Cântecul a IX

Boierii necredința-și arată; Sultanul pe-un alt vodã numește; Țiganii la nuntă sã desfată, Unde Parpangel le povestește Cum el prin o tâmplare nespusã, Trecând prin iad, păn la raiu să dusă.

Deacă Vestea-în Târgovești ajunsă De-a lui Vlad înaltă biruință, Cum el oastea păgânească frânsă, Boierii cei fără de credință Ce cu turci avusă mestecare, Făcură-între sine divan mare,

Sfătuindu-să pentru domnie Și cum ș-ar drege treburile bine, Ca de-a lui Vlad să scape mănie, Nice să-încapă la mâni străine, Mulți în multe chipuri, socotele Arătându-și și bune și rele.

Atunci Dănescul rostu-și ațâță, Râvna dându-i vorbă și priință: Și fiind bogat, de naltă viță, Auz la toți află și credință. Iar' după ce la divan să-așază, În chipul următoriu cuvântează:

„Măcar cum cinstiți boieri! vă pare De-această biruință frumoasă, Dar' eu socotesc făr' apărare Cum că ne-așteaptă soarte jeloasă Ș-amar în urmă!... Mila cerească Deie, ce zic să nu să plinească!...

Am învins adecă!... Turcul fuge, Vodă triumfă, muntenii saltă Și gătesc păgânilor lănțuge, Adevărat! biruința-e naltă!... Însă, cu toate-aceste privele, Într-alt chip sunt cugetele mele.

Voi știți câtă greutate trage Țara de oștile-însuși a noastre, Iar' când de războiu bucinul rage, Nice poate cineva să-ș' pastre Averea sa, nici dulce viață, Fieșcare-și poartă capu-în brață.

Așa trăim de câțiva-ani încoace, Tot întru bătăi primejdioase: Tinerii ni se stâng, țara zace Pustie, numa cu stârvuri ș-oase Sămănată. Și dintru-a cui vină? Cine-i acestor toate pricină?

Vlad Vodă din trufie deșartă Și din ura lui Mahomet privată, Asupră-ne pre păgâni întartă; El apoi cu firea ne-alinată Tinerimea la pierire bagă, Iar' la primejdie țara-întreagă.

Nu-mi zică nime că-a lega pace Cu păgânul mai rea treabă este, Fiindcă de multă vreme-încoace Credința nu-și ține, și de-aceste... Că-în zădar îl vinuim, și doară Vina pe noi înșine pogoară.

Cine-aleargă la turci cu făgadă Ca, deacă-l va pune la domnie, Țara-i va supune, și-în dovadă De plecare, cu haraci îmbie? Românu!... Cine patria sa vinde? Românu!... Cine a vrăjbii foc aprinde?

Cine-ajutoriu de la păgân cere Făcându-l hotărâtoriu și jude, Iar' el răzămându-să-în putere, După ce sfezile noastre-aude, Celuia face dreptate, care I-au dat făgăduință mai mare?

Ce folosu-i acum a să pune Împrotiva celia putințe Cării toată-Asia să supune? Nici zece de-aceste biruințe Ajung a ne pune-în ocrotire De toată temerea-întru vinire.

Sultanul pănă la primăvară Cu mai mare-oaste decât aceasta Asupra noastră va-întoarce iară, Și cine-împrotivă-i atunci va sta? Și-unde este scris că totdeuna A noastră va să fie cununa?

O dată numa!... sângur o dată Deacă ne va fi fără priință Norocul schimbaciu, iacă surpată Țara din temeiu! Nici e putință Ca vreodată să să mai rădice Sau s-ajungă zile de ferice,

Ci va rămânea de tot supusă, Ca și bulgărimea cu Sârbia Ș-alte robite țări"... Abia spusă Dănescul aceste, când solia De la fratele lui Vlad sosește Și cătră strânșii boieri grăiește:

„Sultanul prin mine vă trimite, O, boieri cinstiți, pace, iertare! Afla-veți aceste-adeverite Ce vă spuiu cu gura, și-în scrisoare (De cumva vorbei mele n-eți crede), - În acest ferman", și fermanul dede.

Acolo-împăratul țării pace, Iar' celor care a lui Vlad parte Lăsând, la dânsul să vor întoarce, Iertare de robie și de moarte Făgăduia voind ca să fie Pus un frate-a lui Vodă la domnie.

Această solie fu primită La toată boierimea, ș-îndată În toate părțile fu vestită, Cu porunci ca țara să să-abată De la Vlad și să nu mai primească De la dânsul poruncă domnească.

Apoi la sultanul cu plecare Trimisără-o de frunte solie Să s-închine, să-ș' ceară iertare, Și rugându-să ca la domnie Pe-acel să puie Poarta nălțată, Care-a fi mai vrednic să-l socoată.

Hăi, dragă musă! iară te-apucă (Precum văd eu) strechia spulbărată! Și va doar' undeva să te ducă Iarăș' la vreo tâmplare ciudată, De șagă sau bătaie necruntă Sau poate că și tocma la nuntă!...

Deci, dacă-i așa, mai bine-abate La vesela noastră țigănie Ce-acuma prisosind cu de toate Tăbărea la Spăteni, pe câmpie, Bea, mânca, juca zile de vară Întrege, din zori pănă în sară.

Parpangel încă să cununasă Și fără de popă cu Romica. La nuntă pe-o doao zi chemasă Pe toți cei de frunte și voinica Lui Tandaler oaste, de-azi pe mâne Toate gătind cum să cuvine.

Încă soarele nu răsărisă Când era toate gata de nuntă: În oale fierbea curechiu cu clisă Râncedă și cu ceapă mănuntă; Fierbea și-alte mai multe bucate, Dar' cine le va număra toate!

Iar' când răsărea frumosul soare, Era și mesele-întinse toate: Într-un blid mămăligă cu moare, Într-altul fălci de porc afumate, Apoi curechiu fiert cu râncezeală, Ciuci, lapte acru, păsat, cricală...

Așa sta întinse toate bucate Pe țelina verde și ierboasă, Denaintea șetrii desfătate; Toți oaspeții ședea ca la masă, Numa Dârloiu ce era nun mare, Stând ura și bea tot din picioare.

Iară ceaialaltă tinerime Juca și cânta pe lângă laută; Ba și coapta la cap bătrânime A sări să-îndemna câteodată Și mânea cu tinerii-împreună, Toată zioa și noaptea pe lună.

Mitrofan, poetul cel de frunte Și vestit de pe vremile-acele, Care la cununii și la nunte Făcea stihuri și bune și rele, Scornisă, pe gustul lui Nason, Mirelui un epithalamion,

Cărui dascăl Chiriligordon Au scos un viers lin din psaltichie Alcătuindu-l după canon, Iară Neanes pe podobie Îl cânta nuntașilor voioși De vin, și sătui de cârtaboși.

Hârțoaga Zănoaghei chiar ne spune Din fir în păr, câte-au fost cântate. Scrie că Neanes avea strune De mătasă pe ceteră-încordate Și cum că șezând pe-o nocovală. În acest chip el cânta cu fală:

„Tânăr vânătoriu, de mult fără sporiu, După-un drăgălaș vâna sobolaș. De-ar fi și să moriu! (zisă vânătoriu) Drăguț sobolaș, ți-oi da de lăcaș. Haida hăi, căpăi, hai la la, hăi hăi! Prin desiș pe căi, hăi la la, căpăi!

Așa din zori cu multe sudori Tinărul gonea, cu o săgețea Pintr-un făgețel, sobol mititel, Ce-încoace-încolea fugea, să-învârtea. Păn' la un țipiș, unde lăturiș Sărind pe furiș, să băgă-în desiș.

Atunci iar' și iar' el strigă-în zădar Cătră soții săi și cătră căpăi, Că ei merg și sar tot peste hotar. Haida hăi, căpăi! hai la la, hai hăi! Când fu spre sară, ieșind o fecioară Din codru afară, cu frumsață rară

Ca ș-amórul blând îi grăi zâmbind: „Tânăr vânătoriu, vânezi fără sporiu, Lasă, lasă-ți gând de-a prinde-oarecând Sobol fugătoriu, fără de-ajutoriu. Sobolii, să știi, s-află-în vezunii Și trebue-întii ca să-i prinzi de vii.

Jură-te mie, făr' viclenie, Tare și vârtos, să-mi fii credincios; Su vezunie voiu arăta ție Ș-un sobol frumos, colea mai din gios!" Tânărul uimit de bunul tâlnit, Ș-uită de gonit, stă nehotărât.

Apoi cu milă zisă: „O, copilă! Ah, sorioară, dragă fecioară! De-ai fi miloasă, cum ești frumoasă, Lege n-ai pune,-îndată mi-ai spune: Iar' eu jurământ ți-oi jura presfânt C-oi ținea cuvânt pănă la mormânt."

Prunca iubeață atunci roși-în față Ca vara bujor, apoi linișor, Cu mână isteață, arătă ș-învață Zicând: „Frățior, fie-ț după dor, Ice, su poale de munte-în vale, Mergi tot pogorâș, păn' dai de țipiș;

De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos, Mergi pe părăuț pănă-i da de-un puț, Acolo vârtos stai și nu da dos, Că-acolo-i drăguț ție soboluț, Acolo gata fi cu săgeata Și cumu-i data, să-i dai zăgneata."

Voinicul marghiol tot mearsă domol Păn' dede în vale de salbă moale, Păn' dede de gol, unde-era sobol. Trebile sale păzând cu cale, Fără de hăisaș, fără căpăuaș, Prinsă-un sobolaș, blând și drăgălaș.

Atunci copilă zisă-i cu milă Suspinând mereu: „Ah, sobolul mieu! Ah, fie-ți milă, nu-i face sâlă, Să nu-i cază rău, că-i cu tot al tău. Dintr-astă oară, din astă sară, A ta-s fecioară și surioară!"

Tânărul fecior grăi plin de dor: „Dragă fecioară! fi-m lelișoară, Iară eu, mă jor, ți-oi fi bădișor!" Să îmbrățoșară atunci și strigară: „Dulce clipită, zi fericită, Fire-ai lungită, trei ori atâtă!..."„

Mireasa ce ședea lângă masă Cu fetele, nănașă și fină, Era din toate mai rușinoasă Ca una din cele fără vină, Totuș' spun că bine-au înțăles Cele ce cântasă Neanés.

Iară cimpoieriul Viorel Au cântat miresii pe cimpoi O cântare scornită de el Când fusese-încă la Dorohoi. Fetele să făcea rușinoase, Ș-afară-acum să găta să iasă.

„Eram tinără ș-încă fragedă, Mi-era lumea și zilele dragi. Într-o zi fără nor și lúcedă, Tocma pe vremea când să coc fragi, Toate mearsără prunce tinere La fragi, vesele, cu-a lor pinere.

Și eu ducu-mă cu-a mea pinară, Eu încă-în codru la fragi roșii, Dar' ah! iacă-mă-în urmă sângură, De-a mele soațe eu rătăcii. Eu strig, chiemu-le, dar' zădarnice Sunt chiemările mele-amarnice.

Eu vărs lacreme, stau în cumpănă Și mai că-mi vine de-urât să moriu, Iacă un tinăr când mă tâmpină, Cu chip și haină de vinătoriu Care zise-mi: „Pruncă tinără, Ce verși lacreme, ce te supără?"

„Oh, mă supără (ziși) că iacătă, De-a mele soațe eu rătăcii! Acuș' soarele mândru scapătă Ș-încă eu drumul nu nimerii! La drum scoate-mă, de-oi fi trainică, O! bun tinere, ți-oi fi harnică."

Zâmbi tinăru ca și zorile Ș-îi roși fața ca și rubin; Cu dâns râsără d-albe florile, Soarele râsă pe ceriu sărin. El s-apròpie și mă-împresură, Biata d-inimă mie-mi tremură.

Iar' în pinăra mea cu fragile, El pusă-o mură lin linișor, Nu de cele ce culeg dragile Fete prin codru cel verdișor, Dar' cu murele foarte seamănă, Poți-i zice tu mură geamănă.

Nu e fagure, mursă proaspătă Așa de dulce, nice zahăr. Zieii poate că numa s-oaspătă În ceriu ș-închină cu cel păhar. Nu-s a luncilor toate murele Așa bune și mai mult vesele!

Strigai: „Tinere, drăguț pretene, Spune-ți numele, dulce pruncșor!" Iar' el: „Verzile ceste cetine Mă cunosc numa ca vânătoriu, Maica este-mi dulcea Vinere, Vânez inime blânde, tinere!...

Iar' tu jură-te, pruncă tinără, Că-mi vei fi bună, eu-s Amór!..." Zisăi: „Juru-mă pe-astă pinară, Că pentru tine eu viiu și moriu!..." De-atunci pare că nu-s dulci fragile Cumu-s murele de-amor, dragile!..."

Cântând Viorel, fetele toate De rușine fața-ș ascunsese Celor alte femei după spate, Dar' urechile nu-și închisese Și râdea pe-ascuns de cele mure A lui Viorel, mari, de pădure.

Bunul Parpangel cu cei de frunte Voievozi și preteni ședea la masă, Povestindu-le de ramuri crunte Ce văzusă-n pădurea cea deasă; Apoi cum își dedusă peste cap De pe calul viteaz și sureap

Și pe rând toate câte cu dânsul Pănă-întraceaiaș zi să tâmplasă; Iar' mireasa abia-și ținea plânsul La povestirea ceastă duioasă, Auzând cum au fost leșinat Și ca din morți iar' au înviat.

Astă tâmplare lăcrămoasă Așa Parpangel atunci o spusă: „Acum întorceam la voi acasă (Zisă el scupind cu ceva tusă), Căci mă trezisăm din buiguială Și venisăm iar la socoteală.

Mai multe ce să vă mai grăiesc? Armat văzându-mă și călare, Însumețit cu portul voinicesc, Îmi veni ca să fac o cercare Cum mi-ar ședea să fiu un voinic Dă hăia care viteji să zic.

Gândind ahasta, smulsăi dân teacă Sabia luce și strângând calul Făr' de-acea-înfocat răcnii! Și iacă, Într-un zbor trecui valea și dealul, Iar', cum îmi fu spaima și mirarea, Când îmi văzui neașteptată starea!

Mulțime de turci zării deodată Venindu-mi asupra vrăjmășește; Eu cu inima dă frică-înghețată Trăgeam calul dă frâu bărbătește, Vrând cursul să-i plec într-altă parte Și să scap dă ticăita moarte.

Dar calul iute și-înfierbântat Cât adulmecă turceasca-ordie, Începu tocma ca ș-un turbat A sări ș-a mă duce-în tărie, Nici putui dă-aci să-l mai opresc Păn' să băgă-în stulul păgânesc.

Atunci și fără dă îmbiere Fui sâlit a mă-apăra dă moarte Ș-a da morțiș', din toată putere, Mai dă hasta, mai dă haia parte, Pănă mă făcu biata nevoie Un mare viteaz și fără voie.

Dă unde vedeți că calul bun Face și el viteji câteodată, Dar' mai multe ce să vă mai spun? Văzui fugind oastea spăimântată Dă-un sângur voinic dă cal răpit, Lucru doar' încă nepomenit,

Toate-aheste era minunate, Dă nu da beleaua peste mine. Văzând eu că turci-ș' întorc spate Ca când mă-ar hi-învitat oarecine „După mine, copii, sus o dată!..." Strigai cu sabia rădicată.

Ș-înteții calul așa dă tare, Cât gândii că-în nuori va să salte, Dar', oh, nenărocoasă tâmplare! Mă zvârli-în mijlocul unii balte. Nici apoi știu ce s-au mai tâmplat, Că eu-îndată-am și leșinat!...

Însă câte văzui minunate Și pă-unde mearsă sufletul mieu, Nu vi le-aș putea eu spune toate De vă-aș grăi trei zile mereu, Totuș' dintr-ahale-o părțișoară V-oi spune-acum, alte, dă-altă oară.

Și să păru ca când oarecine, Nu știu alb, negru sau pestricat, Apropiindu-să cătră mine, Unde eu căzusăm leșinat, Mă dusă cu sine tot zburând, Pă cum acuș' voi spune pă rând.

Dusă-mă pântră peșteri afunde, Prin groape, vârtoape-întunecoase, Ah! și cine mai știe pă unde, Păstă nește lacuri puturoase, Pănă când ieșirăm dân strâmtoare, Unde ni să-arătă cevaș' zare.

Atunci purtătoriul mie zise: „Aicia să-începe haia lume, De care premulți într-alt chip visă; Drept aceasta eu te-am adus anume Ca să vezi tu cu ochii tăi toate Și să spui la țiganele gloate."

Apoi îmi arătă de departe O văloaie foarte mare, mare, Tot grăind: „Asta-i care la carte Să zice Gheena și dă care Mulți în multe chipuri socotesc, Însă,-într-adăvăr, mai toți bârfesc.

Caută! Dă-aici fără stricăciune Tu vei oblici tot ce să face Ș-întorcând la viață vei spune La fieștecare cumu-ți place". Așa zisă ducătoriul mieu, Iar' eu priveam la toate mereu.

Dar' o! cum voi spune toate-ahele Ce văzui ș-auzii față de față! Că sângur pomenindu-mi dă ele M-apucă nește fiori și greață, Dă groază tot păru mi să-înspică, Iar' inima-mi tremură dă frică.

Nice-un soare acolo luminează, Nici pă ceriu sărin lună cu stele, Ci numa văpăile fac rază, Însă ce mai văpăi sunt ahele? Dintr-însă nori dă fum să rădică Și ploaie dă scântei arzând pică.

Râuri dă foc încolo ș-încoace Merg bobotind ca nește pârjoale, Focul nestâns toate-arde și coace, Iar' pe zios, în loc de iarbă moale, Jar și spuză fierbinte răsare, Nespusă din sine dând putoare.

Văzui pe toți dracii-în pielea goală, Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne, Păstătot mânjiți cu neagră smoală, Brânci dă urs având și coade spâne, Ochi dă buhă, dă capră picioare Ș-arepi dă liliac în spinare.

Văzui muncile iadului toate. Cum fii Sătanii-ș' fac izbândă Asupra celor morți în păcate, Sau și care au căzut supt osândă. O, groaznică ș-amară vedere! Vrând a spune, graiu-în gură-mi piere.

Toate păcatele mari dă moarte Au și pedepse după măsură, Căci prin aha și dă-ahaia parte Îș' ia fieșcare certătură, Prin care-au greșit și dă pre care Tras fiind s-abătu dân cărare.

Vânzarii și hainii ce vând Sânge nevinovat pentru bani, Stau dă coaste spânzurați pă rând, Ca și-în măcelării hăi cârlani. Iar' dracii călăi în gură d-arsă Aur ș-argint fierbinte le varsă.

Tiranii crunți și făr' de-omenire Șed legați pe tronuri înfocate, Bând sânge fierbinte din potire, Iar' din mațele lor spintecate Fac dracii cârnați și sângereți Ș-alte mâncări pentru drăculeți.

Așijdere pă domni și boieri Care jupesc pă bietul țăran Iau la sine dracii măceleri

Făr' a da pentru dânși vrun ban, Hrănindu-i cu cătran și,-în loc de-apă, Cu fiere mult amară-îi adapă. Păntru tâlhari ș-ucigași ce-oi zice? Acește pă câmpuri trași în țapă Rămân vii și nu mor ca ș-aice; Corbii și cioarele crierii le sapă Și scocioresc de sus, iar' hierile De zios le scobesc măruntăile.

Muierea care pă-al său bărbat Pentru ibovnicul doară iubit, Ce venin ș-otravă-au fermecat Sau macar cum ea l-au omorât, Pă-ahaia dracii suind călare O duc unde-i văpaia mai mare

Străpungându-o prin gemănare Cu tăciuni aprinși sau înfocate Frigări, ș-în asemene stare Aflându-să purure va pate!... O! voi muieri pre slabe dă minte, Luați sama la heste cuvinte!...

Iar' hălòr care pă-alții dăfaimă Și prin clevetiri numele strică, Diavolii cu cârlije dă-aramă Limba vinovată le dăspică Purtându-i ca pe nește urși pin ha țară, Făcându-i să joace dă măscară.

Judecătoriu ce luă mită Pentru ca să facă strâmbătate, Acolo slujește pentru pită Și numa sângur păntru bucate, Dar' a sa cuviincioasă plată Nu o dobândește niceodată,

Că toți i-o tăgăduiesc în față Și cu marturi îl fac dă minciună, Toți judecătorii i să-încreață, Nice-l lasă jaloba să-ș' spună, Ci, când a jeluire să-apucă, Ușile-i arată să să ducă.

Nemilostivii cătră săraci, Care-a face milă nu să-îndură, Umblă cerșind în iad pe la draci, Însă pretutindene-îi înjură Și, fără-a le da cevaș' în pungă Sau în traistă, cu cânii alungă.

Lacomul ce pentru bogătate Strânsă bani cu chipuri neînvoite Umblă acolo tot cu traista-în spate Întinzând mânile ticăite După milă, ci făr' de folos. Căci acolo toate-i merg pe dos.

Și, măcar umblând din ușă-în ușă El îș' umple straista dă bucate, Totuș' purure foamea-l sugușă Și nimic a lua-în gură poate. Că-orice gustă dân haia ce-i place, Tot în aur ș-argint să preface.

Ce să vă mai zic dă helelalte Pedepse-a iadului ce văzui! Icia, supt nește șetri nalte, Stau cârcâmele rând și fieșcui Dau dă mâncat și dă beut în dar, Iar' dracii-îș închină cu păhar.

Păcură, smoală, rășină-aprinsă Și cu topită piatră pucioasă Este beutura lor întinsă, Iar dă mâncat jar cu spuză deasă.

Iar' dă crâc mărițe și crâc mari Pe-aceia pun ș-acolo să fie, Care din drepte măsuri și mari Au făcut mai mici prin viclenie Ș-au băgat vrăjituri ș-apă-în vin Sau măsura n-au făcut dăplin.

Dincolea vezi bolte și dughene Tot cu marfă pentr' oamenii răi: Cesta vinde-obrăzare viclene Pentru fățarnici și farisăi, Cela sâliman și rumenele Ș-alte-ape stricătoare dă piele.

Altul strigă: „Brea! veniți încoace La vrăjituri evtene ș-otrave, La fapturi mestecate-în pogace, În turte ș-în plăcinte jilave, Farmece dă tot feliu și vrăji Cu-învățătura cum să le dregi."

De-acolo dracii neguțători Iau marfă évtenă, pă credit, Ș-oamenilor dă rău făcători Pre scump o vând, căci prețul tocmit Păntru hăst feliu dă marfe dășarte Este sufletul lor după moarte.

După ce toate-aceste cu groază Văzui fiind eu mâhnit în mine, În toate laturi priveam cu pază Și dă frică plin: oare nu vine Vreun drac și la mine să mă iaie, Să-ș' facă doară vro bobătaie?

Dar' povața mea nu știu dă unde, Iarăș' stete-înainte-mi deodată; Făr' a mă-întreba, făr' a-i răspunde, Mă luă dă guler și dă-o spată Și zbură-în sus cu mine ca vântul, Crepându-să-înaintea lui pământul.

Așa trecurăm prin pământ ș-ape Păn' ajunsăm la văzduhul rar, Ne-înălțarăm apoi păn' aproape Colo, de-unde zodiile răsar, Trecând pintre nește locuri puste, Noao vămi și noao punți înguste.

De-abea în urmă, cu multă trudă, Ajunsăm la poarta ha dă raiu, Iar Sân Pietru căutând pă o hudă, Așa zisă cu sântul său graiu: „Dar tu, măi țigane, ce cauți aici În cămeșă cusută cu-arnici?

Nu știi tu că-în trupul păcătos Nu este slobod a-intra nimărui Aici în raiul nostru frumos?..." Eu îngenunchind mă-închinai lui Și zisăi: „Să mă ierți, sânția-ta, Eu n-am venit aici dă voia mea...

Ci, iacă! tot ahăstă mă dusă Pă unde eu n-am fost niceodată!" Eu zicând aheste-mi făceam cruce, Dar' povața mea scoate ș-arată Nește scrisori și dreptăți care-avea Dă la Sân Mihai, precum el zicea.

Cum Sân Pietru le zări dă parte, Nu mai grăi nimica, ci-îndată Deschise luminoasele poarte Și iacă grădina desfătată A raiului toată eu văzui, Dă care voiu acuș' să vă spui.

În raiu nimene nu să sloboade Dacă nu e ca lamura curat, Dăci, pă care din lăuntru roade Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat, Întii trăbuie pân iad să treacă Și lungă pocăință să facă.

De-acolo venindu-i zioa scrisă Scapă și trecând din vamă-în vamă Sosește pănă la poarta-închisă A raiului, dar' nime nu-l cheamă Și nu poate să să bage-în raiu Fără carte de la Sân Mihaiu.

O! dă iadul urât tot să fugi! În raiu frumos tot să rămâi, Tocma dă te-ar alunga cu drugi! Ce desfătări și ce veselii Sunt acolo, nu să poate spune, Sufletul uimit dă minune!

Raiul e grădina desfătată, Întră ceriu și-între pământ sădită, Dă trup pământesc neapropiată, Dă minte-omenească negâcită, Care, după vrednicii, să-împarte Sufletelor drepte după moarte.

Măcar de-aș avea eu limbi o mie Și-atâte guri bine grăitoare, Nu vă-aș putea spune, nice scrie, Lăcașurile desmierdătoare Și frumusețele raiului toate, Care pentru cei buni sunt gătate.

Acolo vezi tot zile sărine Și ceriu limpede, fără nuori, Vântucele drăgălașe, line Dulce suflând prin frunze și flori, Tot feliu dă păsărele ciudate Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu așa fece, Să nu fie vară zădufoasă, Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece, Ci tot primăvară mângăioasă; Soarele-încălzește și desfată, Iară nu pripește niciodată.

Câmpurile cu flori osăbite Ș-aici la noi încă nevăzute, Sunt pre desfătat acoperite Cu tot feliul de roduri crescute, Iar' pă zios în loc dă pietricele Zac tot pietri scumpe și mărgele.

În locul de arburi și copace Cresc rodii, nărănciuri ș-alămâi Și tot feliu dă pom ce la gust place, Cum și rodite cu struguri vii, Iar' în loc dă năsip și țărână. Tot grăunță dă-aur iai în mână.

Râuri dă lapte dulce pă vale Curg acolo și dă unt păraie, Țărmuri-s dă mămăligă moale, Dă pogăci, dă pite și mălaie!... O, ce sântă și bună tocmeală! Mânci cât vrei și bei făr' ostăneală.

Colea vezi un șipot dă rachie, Ici dă proaspătă mursă-un izvor, Dincolea baltă dă vin te-îmbie, Iară căuș, păhar sau urcior Zăcând afli-îndată lângă tine, Oricând chieful dă băut îți vine.

Dealurile și coastele toate Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină, Iar' munții și stânce gurguiate, Tot dă zahăr, stafide, smochine!... De pe ramurile dă copaci, Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile-acolo-s împletite Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși, Cu plăcinte calde streșinite, Iar' în loc dă pari tot cârtaboși; Dară spetele, dragile mele, Sunt la garduri în loc de proptele.

Eu eram uimit întru mirare Dă toate-aheste lucruri dă frunte, Când oblicii venind pă cărare Doi moșnegi cu barbele cărunte, Din carii-unul zâmbind cătră mine Zisă:-„O! fiiule, eu vin la tine!...

Căci pă haia lume ți-am fost tată, Iară-ahăsta e strămoșul tău! Dacă-ți aduci aminte (ian caută Dă e-așa păcum îți spuneam eu, Când mă-întrebai tu dă Zundadel!), Ahăsta pă care vezi, este el!"

O, Doamne! cum îmi fu dă ciudat Pă lângă-inimă, văzând aheste!... Graiu-mi stete-în grumazi înnecat Dă bucuria fără dă veste; Căzui la pământ să mă închin Și vărsai lacreme cu suspin.

„O, tată, te mai văd o dată! O, dă câte ori te-am plâns acasă!" (Strigai). El cu față-însărinată Răspunsă: „Lasă, fătu-mieu, lasă Suspinul și toată voia rea, Că-aici nu-i loc de-a să supăra!

Puține-aici încă tu minute Ai să zăbovești și mai multe foarte Am să-ți spuiu ție necunoscute, Ce să vor tâmpla după-a ta moarte, Și toate câte-are să petreacă A voastră țigănie săracă!..."

Heste zicând mă luă dă mână Și depreună cu Șundadel Mă dusără-aproape dă-o fântână Unde strămoșu-mi dede-un inel Și grăi: „Dragu mieu nepoțele, Hăi, multe-așteaptă pă țigani rele!

Doară sosi-va, măcar târzie, Zioa, lung după-a ta răposare, Zioa ha plină dă bucurie, În carea și lor va luci soare, Iar' pănă-atunci supt robie-amară Purure vor hi și supt ocară.

Ian caută tu prin hăst inel, Aici în hastă fântână-afundă!... Toate chiar tu vei zări prin el Și prin cercura lui ha rătundă..." Eu privii prin inelul ciudat Și iacă ce mi s-au arătat:

Zării întiaș dată trii fete Dă-împărat, ca când ar hi robite, Amar plângând, nici voind să-încete; Pre tâlhari, cu lacremi umilite Să sâlea să plece spre-omenire, Iar' ei n-arăta nici o sâmțire.

Doao dântr-înse era-îmbrăcate Ca nește doamne stăpânitoare, Dar' totuș făcea slujbă de-argate, Iar' una,-în văștmânte-ovilitoare Dă roabă, era sâlită-a face Orice răpitorilor săi place.

După aceasta văzui dă dăparte O grămadă dă oameni vrăjbiți Aducând unul altuie moarte; Gândeai că-s dă turbare porniți, Așa era dă sălbătecoși, Toți având pă cap căițe roși.

La ceastă vrajbă din fundul mării Iacă-un voinic iese fără veste, Armat cu un steag și haine nerii, Iar pe steag să cetea scrise-aceste: „A treia oară vin să vă-împac!" Toți învrăjbiții caută și tac.

Cu șuier groaznic fieșcare Căscă fălcile să-l îmbuce, Iară el scoasă-o căciulă mare Făcând cu dănsa-asupră-le cruce; Și iacă bălaurii supt undă Cumplit răgnind iară să cufundă.

De-aci purceasă-încolea și-încoace Gonind după vrajba nealinată Și făcând pretutindene pace, Iar' prin o tâmplare minunată Ajunsă într'o noapte spre zori Și la heste trei roabe surori. 2

Atunci eu nu mă putui răbdare Să nu-întreb pă strămoșul bătrân Carele-mi zisă:-„Ahăstaă-iî cel care Obiceaiul va strica păgân Și va da robilor slobozie În vremea când s-a tâmpla să vie.

Dar, dacă vrei să știi pentru heste Trei fete (pă cum vezi) dă-împărat..." Ahasta grăind fără dă veste Cuvântul îi rămasă curmat, Căci îndată venind nu știu cine Mă luă și mă dusă cu sine;

Și nice știu pă unde mă dusă, Destul că eu mă trezii în pat, Însă, ce pagubă că nu-mi spusă Zundadel mai chiar și mai curat Pentru hăl voinic pre minunat Cu hele trii fete dă-împărat!"

Aici Parpangel fârși povestea, Toți ascultătorii să mirară, Dar' cei tineri cu cele neveste Tot își dănțuia pă lună-afară. Într-acest chip au fost prăznuită Nunta lui Parpangel cea vestită.

FÂRȘIT