Proză

Țiganiada:Cântecul a III

Bietul Parpangel cântă la masă De lìbov, de vin și de jele, Ș-apoi vede-o copilă frumoasă, Și stă dus cu ochii cătră stele. Florescu spune de țigani ș-alte A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.

Musă, ian' curmă-ți odihna lină; Vezi cum zorile d-albe roșite Să ivesc cu zâmbire sărină Alungând ceața nopții cernite, Cum soarelui viitoriu să-închină Cântându-i deșteptata jivină.

Sus', muso! iar spre călătorie, Că mult încă drum avem de-a mere. Mulți așteaptă ș-ar dori să știe De Parpangel, dar și rândul cere A spune-întii despre-a lui tâmplare, Care-acum cinasă, cum îm pare.

După ce el pofta de mâncare Și de beutură stâmpărasă Și iar s-întorsese la-adunare,

Fiind că-acum era după masă, Îmbrăcându-l cu noao veștmânte, Îndată-l pusără să cânte. Iar el, ca un cântăreț măestru Care-în ospețe și pe la mese, Când arma celui Marte buiestru Cu stihuri nalte cânta ș-alese, Când pe fiiul Vinerii frumoase Cu viersuri line și mângăioase,

Vru ca să desfete ș-astă dată Cu cântece line sâmțitoare Tovarășia noastră-adunată Dragostele cântând zburătoare. Și, precum hârțoaga Cioarei scrie, Așa le cântà de libovie:

„Iubiți, o suflete muritoare, Că libovul este legea-întie A toatei ființe de supt soare! Tot care nu sâmte libovie, Mult defăimează legea firească Și nu e vrednic să mai trăiască.

Tot ce sâmte, să mișcă, viază, Tot ce-înverde, ce-înfloare și crește, Cu poftă lină să-îmbrățoșază, Cu dulce dor să leagă, să mește, O! Amor! ție toată să-închină, Toată ție jertfește jivină!

Însuș pe-astă lume trecătoare, Din háos un sânt libov o scoasă, Și dragoste, cu-întia lucoare, Îi suflà în mădulările ghiețoase, Așezând ca legea ei întie Priința ș-armonia să fie!...

După-această lege nemutată, Făptura toată merge, să ține; În toate libov și dor s-arată: Iubescu-să stelele-între sine, Iubește-să ceriul cu pământul, Iubescu-să mările cu vântul.

Sus în văzduh toate zburătoare, Gios pre pământ toate dobitoace, Păn' și răcile jigăni de mare Prin cea patimă lină, șegace, Cu strânse lațuri să-împreunează, Cu dulce libov să-înroorează!...

Numa voi suflete muritoare, Defăimați astă patimă blândă, De dânsa ferindu-vă-inimioare Ca când ar fi libovul osândă. Ah! ne-ajunsă-omenire deșartă, Încă firea te rabdă, te iartă!

Voi dar, care-aveți inimă bună Și lămurită minte cerească, O, iubiți! Iubiți-vă împreună În această viață trupească, Pănă sunteți în vârstă și stare, Că vremea-i rapede trecătoare...

Vezi cele paseri pre rămurele Ce jucându-să vesele cântă; Ard cu flacără de-amor și ele Mărind a naturii lege sântă. Caută cum din creangă-în creangă zboară Tot soțul cu câte-o soțioară.

Să iubim dar și noi pănă-în față Rumeioară sângele ne joacă, Până-avem o logodnică soață, Păn' încă n-ajungem la soroacă Că vârsta scapătă, vremea sboară, Nice mai întoarce-a doao oară.

Să iubim! că tâmpul acuș' trece, Iar zilele noastre s-împuțină: Mai bine-i în amor a le petrece, Să nu ne-apuce vârsta bătrână Cu tusa și cu durere de-oase Sau cu mădulări neputincioase!

Să iubim! pănă-în tinere vine Sângele saltă și să răvarsă; Să iubim păn' a iubi ne vine, Răcorind inima de dor arsă, Ca nu cumva-apoi, odinioară, Cumcă n-am iubit rău să ne pară.

Să iubim păn' Amor ne priește, Păn' Vinerea ne poartă pe brață, Păn' încă cu libov ne zâmbește Vro tineră copilă iubeață, Pănă dragostele ne desfată, Ca să nu ne bănuim odată.

La cântări de ceteră ș-în horă Să jucăm în giur, mână de mână, Tot frățiorul țiind o soră Spre care sâmte dragoste lină, Și să strigăm toți cu bucurie: Viie zieu-Amor! Amor să viie!"

„Bravo! bravo!" oaspeții strigară, Plesnind în palme juni și fecioare; Și zicea, să le-o mai cânte iară, Poftorindu-și dintr-acea cântare Stihul de pe-urmă, cu veselie: Viie zieu-Amor! Amor să viie!

Închinându-și cu pline păhară Toți-și dădusă la veselie, Pănă Parpangel începu iară Din facerea lui Pintilie O cântare bine-alcătuită Și pe-acele vremi deobște iubită:

„Vinule dulciu, tu roadă de raiu De la Dumnezieu dată pe pământ, A toate roduri de pe lume craiu!... Laude ți-oi cânta, cum purure cânt, Numa de beut cându-mi vine dor, Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.

Tu ești mirul sânt, dintru toate-ales, Ce viață dai, mângăind pre toți; Fie fericit care te-au cules!... A lui Dionis veniți, o preòți, Să-închinăm, să bem cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin!

La toate nevoi tu ne-ajuți și dai Putere la slabi, bolnavilor leac. Hrană la bătrâni, iar când în cap sai, Voie bună faci și celui sărac, Alb, roșiu ș-or'cum de-ai fi tu-în obraz, La toți ce te beu, purure faci haz.

Care te-au beut, de-ar fi cât de trist, Prinde-îndată chief ș-uită de necaz. Fiece năuc pare-un trismeghìst, Fiece mișel să ține-un viteaz... Să bem, să-închinăm cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin.

Veniți, fraților, la cerescul must Să ne bucurăm bindu-l și-închinând: De sete-un păhar, altul pentru gust, A tria de chief, a patra cântând, A cincia de saț, că-a șasa-i prisos, De-a șepte-încolò n-aduce folos."

Fârșind cântărețul toți beură Cu păharul plin și de-a-împrumut. Închinându-și ei cânta din gură Și poftorea stihul cel plăcut: „Să-închinăm, să băm, cu păharul plin, Să trăiască toți cei care beu vin!"

Iar' o copilă din adunare, Ce nu demult acolea sosisă Și părea că nici un chief are, Cu față-învălită fiind zisă: „Dar' ian' cântă-ne vruna de jele, Carea ți-e mai dragă, Parpangele!"

Și zicând să-întoarsă-într-altă parte, Cât țiganul nu putu s-o vază. Iar' el a sa pomenindu-ș' soarte, Strunele întocmește ș-oftează, Și păn' alții zic cele și ceste, Așa-începu jelnica poveste:

„Voi suflete sâmțite și bune, Voi care-aveți inimă duioasă, O! cine cum să cuvine va spune Patima voastră, o, părechie aleasă!... Libovul Illenii cătră tine Și dorul tău cătră dânsa,-Arghine!

O! tu musă, care câteodată Ad-umbră șezând în haină-albastră Colò, supt măgura gemănată, Lui Amor în ceteră măiastră Cânți a duòr inime libovite Dulcile necazuri suferite,

Lasă puținel desișuri umbroase, Pogoară încoace aducând aminte A Ilenii domniții frumoase Ș-a lui Arghin dragoste fierbinte, Că-amândoi mult dor și amar pățiră Pănă ce târziu iară să tâlniră!

Tânărul Arghin după ce străină Multă țară-îmblă, multe-orașe, sate, În urmă văzând că-în zădar suspină Ș-întreabă-în zădar de Neagra Cetate, Că nime știea, cu mic și cu mare, Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,

Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă, De-amor, de necaz, mintea turburată, De jele, de dor, inima pătrunsă, De pe murg ușor să pogoară-îndată; Smulgându-ș apoi săbioara luce Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.

Ș'ochii lăcrămoși rădicând la stele, Cu suspin adânc așa graiu deschisă: „Tu, țântă-a toate dorințelor mele, Ileană iubită! ah! să știi tu (zisă) Că-Arghinul tău e la pragul de moarte, Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...

Dar poate că tu nice-odinioară De-a mele tâmplări triste și cumplite Nu vei auzi, nice vei ști doară; Încài stâncele voiu, neînsuflețite, Jele să-mi asculte, marture să-mi fie Că fui credincios păn' la moarte ție.

Multe țări îmblai, dragă, pentru tine! Dar' acuma-mi văd cărarea curmată; La locuri sosind puste și străine, Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată. Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă, Libovul nestâns ș-inima mă lasă!...

Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă! Și deacă vei ști cumva-odinioară De fârșitul mieu, de moartea jeloasă, O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară Și zi: „Lin oase-ți păuseze,-Arghine, Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".

Asta zicând, era să-ș' afunde În piept gingaș sabiă-agerită, Când glas cunoscut urechia-i pătrunde: „Arghine, ce faci!" ș-într'acea clipită, Iacă fierrul crud îi căzu din mână, Iar' el să trezi-în brațul tău, Ermină.

Ermina, cea lui de mic priitoare Și din toate mai înțăleaptă zână, Ce pe el crescu și-i fu-învățătoare Cum să să deprinză-în toată faptă bună, Grija lui ș-acum poartă nevăzută, În ceasul cumplit sare și-i ajută.

Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă, Lumine-i fiind mai întunecate, Slobozind abea din buzele d-arsă Un dulce suspin, vorbe-înjumătate, „Ah! ce văd, tu-mi ești, o Ermină bună!" „Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).

Venii să te-abat de la prag de moarte. Ah! cine ți-au dat gânduri așa slute? Ce grea te-apasă și varvară soarte? Cum de ți-ai uitat de nalta vărtute Spre care de mic eu-ți fui povață... Și vruș' a-ți curma dorita viață?

Nu știi tu că nu-i vrednic de dulceață Care-amar n-au tras? După zi nuorată, După vânt cu ploi, negură și ceață Soare mai frumos strălucind s'arată! Lucru-i ticălos d-inime giosite, Gânduri a purta deznădăjduite.

Deci sus, Arghine, căci încă te-așteaptă Multe supărări și multă-ostăneală, Dar' cu vărtutea și mintea-înțăleaptă Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală! Că norocul bun nu-i în pat cu pene, Nice să-însoțește cu trândava lene.

Iar când ț-ar fi greu doar la vro tâmplare, Adu-ți aminte de mine ș-a mele Bune-învățături, fii cu cutezare, Nici locul să dai la gânduri mișele; Și fi-încredințat că-i scăpa de toate În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"

Ermina de-aci mearsă nevăzută Lăsând pe voinic în uimire-adâncă, Cu ochii-în pământ și cu gura mută, Și doară mai mult ar fi stătut încă, De nu vrea zări stându-i înainte Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.

Atunci tinărul ca din somn adânc Să trezi și făr' a zice-un cuvânt Sabia-întecă și sări-în oblânc; Iar' murgul ușor îl duce ca vânt, Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi, Pe locuri pustii, făr' sate și căi,

Pe nește câmpii sterpe, săcetoase, Pin plaiuri, pe munți, pin pietrii și stânce Pintre codri deși, pin păduri umbroase. Nici acum avea să beie, să mânce, Când iacă dedu supt poale de munte, De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,

Care lui strigă fiind de departe: „Stăi, voinic străin, nu păși nainte, Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..." Stete-Arghin cevaș' cu-îndoită minte, Nu că s-au temut doară de năpastă, Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.

Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează (Răspunsă)-a ținea drumul lui Arghin...? Care de nime, nici teamă, nici groază Pănă-acum avu?" Ș-acesta zâcân' Smulge sabia, calu-și întețește, Namila-urâtă nice să ferește.

Fulgerul așa iute nu detună Din nuòri încărcați, cum june viteaz Lovi pe neom, dorind să-l răpună. Nu-i dete nice-o clipită răgaz, Fierrul învârtând de-ună ș-altă parte, Ca doară-i va da vreo rană de moarte.

Dar' omul grozav stete nemișcat Cu capul clătind și zâmbind amar, Cu trupul întreg și nevătămat. Când Arghin văzu că taie-în zădar Ciudă și mănie deodată-l cuprinsă, Iar nămila slută-a-i zice-așa prinsă:

„Foarte tu te-înșeli, tânăr ticăloase, De-în arme te-încrezi și-întru mâna tare! Că nici vărtute, nici arme tăioase Pot să-ți aducă ție vro scăpare, Deacă legii mele nu te vei supune, Care eu acuș' de-amărunt ț-oi spune."

Tocma când fârșea ceste cuvinte, Copila cu fața coperită Ce-l făcusă de jele să cânte, Doară vrând să-l aducă-în ispită, Desvălindu-și obrazul s-arată, Și iacă povestea lui curmată,

Căci alăuta-i căzu din mână Și el stete ca fără sâmțire. Iar' întracea copila străină Ieși din casă fără de-a știre Ce s-au făcut. Toți să minunează Și nu știu ce vor mai să crează.

Iar Parpangel venindu-ș' în sine Rapede să scoală... iasă-afară, Caută,-întreabă prin odăi vecine, Cearcă-în zădar și să-întoarce iară, Mult apoi în sine să mâhnește Că fata dorită nu găsește.

Oaspeții dintru toate aceste Nu putea să gâcească nimică, Numa că li să curmă poveste Și rămasără fără músícă. De-aci multă glumă și voroavă Să-iscă de-a țiganilor ispravă.

Iar Florescul de la Vercicani, Un voinic de vârtute și fală, Când veni voroava de țigani Dezvolbind a lui vodă tocmală, Acest chip grăi cătră-adunare: „Lucrul tot această pricină-are:

Văzând vodă-atâta țigănească Gloată încolea și-încoace, Ce nu vra c-alți să agonisească, Ci numai a trândăvire-i place, Socoti să-i armeze cum poate Făgăduindu-le case ș-olate.

Ba le și dărui de moșie, Prin milostivă domnească carte, Toată-acea mândră periferie Ce s-află-într-a țării ceștii parte: De la Corbi păn la Cetatea Neagră, Giur în pregiur epárhia-întreagă.

Zic unii că Vlad numai o șagă Prin asta cugetă să facă, Alții,-împrotivă, de samă bagă Că vra pe țigănimea săracă Să prăpădească, puind-o în poară Cu turcii, ca mai curând să piară.

Eu mă țin de-această socotință Cum că trebile lui Vlad oștene Au poftit atare sârguință, Ca să-armeze gloatele-eghiptene; Știind că turcii acuș or să vină, Iar' el oaste are foarte puțină.

Prin țigani vru el să dobândească Doao scòposuri: unul, să vază Pe gloata murgă faraonească Cum este la războiu de vitează, Iar altul, ca să facă-arătare Turcilor cumcă mai multe-oști are.

Și, macar cum vom socoti noi, Amândoao scoposuri sunt bune; Prin cel dintei, țigănescul soi La rând bun să-învață și să pune, Prin a doia,-în vreme de năvală Să pot băga turcii-în amegeală."

Zicând aceste fârși cuvântul, Iar' deacă-oaspeții să-împrăștiară, Un călăreț străin cu văștmântul, Stătúră și frumsață rară Și (cum să vedea) de viță-aleasă, Sângur lângă Florescul rămasă;

Un nemernic din țară străină, Cum s-arăta din port și făptură. Văzând ș-o vreme cu îndemână Grăi: „Multe-acum zile trecură De când astă curte minunată Mult și cu toate mă desfată.

Fiindcă dumneta ești de-aice, Nu-mi vei ținea de rău o-întrebare Ce nimărui nu poate să strice: Cine-i stăpânul ceștii curți rare? Ca să-i dau căzută mulțămită Pentru-ospătarea bună, cinstită..."

„Bucuros aș face, drag jupâne, Îndestul dreptei cererii tale (Zisă Florescul), dar și pe mine Aicea mă abătu de la cale O sângură tâmplare ciudată, Nici am cunoscut curtea vodată.

Însă (precum deobște) să zice Că venind un neguțătoriu mare Cu multe persoane venetice Și bogătate de preste mare, Nu demult aici s-au așezat În codrul acesta neumblat.

Iar' această curte minunată Au zidit ș-au hotărât să fie Pentru călători o desfătată Lăcuință, cum ș-ospătărie, Grijind-o cu tot feliu de hrană Și toată trebuința curteană.

Toate aceste femei și fecioare Sunt roabe, de prin țări cumpărate Anume, să fie slujitoare Celor care-aice vor abate, Ba și cu desmierdări să-i desfete Pe chieful fieștecui și-îndelete.

Unde-e stăpânul, nimene știe Și nimene-a ști să nevoiește, Fiindcă prisosința să-îmbie În toate, nimica lipsește. Dar' este-o vătășiță bătrână Ce toate ține supt a sa mână."

De-această poveste neașteptată Mirându-să străinul adausă: „Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută, Și totuș' pare că nu mă lasă Cineva: așa, de-azi pănă mâne, Drumul mieu împiedecat rămâne.

Deprins întru-oșteneștile trude, Inima neîncetat spre arme-mi bate, Când aici nimica nu să-aude Făr' jocuri și cântări desmierdate. Zioa-îm pare ca ș-un veac de lungă, Macar de toate-alte să-mi ajungă.

Auzind de-a lui Vlad vitejie, Dorit-am să fiu la cea nălțată Bătălie ce are acum să fie Și-a cării fârșit Evropa toată Îl așteaptă cu nesuferință, Poftind creștinilor biruință.

Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice, De nu ți-ar fi doar' cu greutate, Dorire-ași-în scurt a ști ce price Este și din care au fost iscate, Toate-aceste războaie cumplite, Că la noi sunt veștile-împărțite."

„Bucuros cred (Florescul răspunsă), Căci noi suntem aice de față, De toate-având cunoștință ajunsă Și totuș pisma cea șugubeață Fiece tâmplare vederată Prefăcând întralt chip ne-o arată.

Iar' eu fără de pismă și priință Neavând spre nice-una vro pricină, Voi povesti cu bună credință Tot lucrul cum este, cum să-aține; Nici gândesc că-ți va fi neplăcut Luând firul din prim început.

Acum a lui Constantin cetate Supt mânile căzuse-agarene, Pentrucă grecii-ș' uitasă-a să bate Și le-era mai drag a zăcea-în pene Ș-a face săboară pe-întrecute, Decât sabii a purta și scute.

Apusenii să desputa-într-una Ce-au fost mai întii, ou sau găină? Cum și de-are lăcuitori luna? Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină De lăcuitori dovedea chiar, Însă dovada cădea-în zădar...

Căci de-aci s-isca ș-altă-întrebare; Oare-oameni să-află-acolo sau vite? Și de-s oameni cuvântători, oare Putea-vor fi cu drept osândite Lunarele suflete, la care Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...

Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă Lega și deslega după voie; Șezând pe vârtoasa Chiefii stâncă Să bucura-în sine că pe-al doie Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege Și sultanul grecilor dă lege!...

Craii creștinești lăsând a sale Țări de jaf, să bătea pentru sfinte Locuri, cum a lui Iosofat vale Și de-alte-a Palestinii păminte, Pentru Ierusalim și cel sfânt A Mântuitoriului mormânt.

Iar turcul, însumețit de-atâte Biruințe mari și luminoase, La toate țările creștinite Rea pierire și moarte jurase; Cu șireaguri crude-întărâtate Jecuiea-împrejur țările toate.

Țara noastră-încă era din cele Pe care el dorea să-o supună; Știind toate-a noastre netocmele Socotea cumcă, de samă bună, Că-o țară-învrăjbită-ori azi, ori mâne Trebuie să cază-în mâni străine.

Căci aflân'-să țara deslegată Și-în cea mai mare nerânduială, Spre tot rău năravul învățată, Boierii puind la toate sminteală Domnilor, iar' ceialalți pământeni Dedați fiind la rău și vicleni,

Așa trăisă de multe veacuri Într-un feliu-anárhie făr' lege, Învățați la războaie și jacuri, Pe carii pănă-aci nime-a drege Sau nu cuteză, sau nu vru doară Căutând la venituri, nu la țară.

Iar', din ce oară Vlad Vodă stete Dregătoriu trebilor muntene, Frunțile vrajbii fură tăiate, Politice rânduieli ș- oștene, După firea țării măsurate, În scurtă vreme fură-așezate.

Cei care legilor întocmite Dintre boieri nu voia să-urmeze Cădea la pedepse pre cumplite, Zicând că ei sunt să lumineze Celoralalți cu-obiceaiuri bune Și-întei legilor a să supune,

Căci, dacă ascultători de lege Vor fi numai cei slabi și mișei, De țară-în urmă ce să v-alege? O țară-adecă de lupi și de lei Ce șezând într-a sale bârloage Sug sânge-a vitelor slăbănoage.

Zicea că boierii sunt supuși Așa domniei ca și țăranii, Ba fiind în toate mai ajunși, Nu numai cu sfatul și cu bani, Ci-însuș cu capul ar fi datori A țării să fie-ocrotitori.

Aceste zicea Vlad la divan Și la macar ce feliu de-adunare, Adăugând că-oricine, fie țăran, Târgoveț, boiariu mic sau mare, Mestec va-avea cu limbă străină Cu capu-ș' va plăti șugubină.

Deci apreg pedepsea pe cei care Asupra patrii făcea sfaturi Ș-avea cu turcii vro mestecare, Sau veri cu ce străine staturi, Împărțându-le-averi și moșii La-a patrii-apărători și fii.

Prin asta rând nou el introdusă: Pe tâlhării și mari fapte rele, Prin așezate pravile, pusă Deosăbite pedepse și grele, Din care cea mai obicinuită Era țapa cu moarte cumplită.

Apoi din toată țară ș-aleasă Pe cei mai harnici și cu vărtute Voinici, din cari o gardă frumoasă Făcu spre paza sa, de cinci sute, Pe cari în arme-atâta deprinsă, Cât o numim oaste nevinsă.

După-acest izvod, și ceaialaltă Călărime-au fost orânduită, Învățind-o măiestria naltă A taberii ș-armelor ispită, Iar' boierii pismași a tot bune Rândueli cocea sfaturi păgâne.

Căci, precum să tâmplă totdeauna Că cel ce va să scoață la cale Pre-un popor și apucă să-l pună La rânduială, pentru-ale sale Ostăneli, bun scopos și mari trude, El mai mult rău decât bine-aude,

Așa fu ș-a lui Vlad soarte-amară: Pismașii zic că-i tiran și multe Asupra lui scornit-au de-ocară, Și vor ca țara să nu-l asculte; Zicu-i și Țăpeluș, că nu iartă Tâlharii, ci cu țapa le ceartă.

Deci în taină solii repezite Trimit sultanului, dau de știre Precum vodă vra țara să-învite Asupra Porții cu răzvrătire, Și este foarte mult a să teme, De nu să va-împedeca din vreme.

Drept acea prin chipuri tăinuite Sultanul mai pe-un pașă, mai pe-alt Învață, l-armează și-l trimite Asupra acestui princip înalt, Ca neîncetat și iarna și vara Să meargă să-i jefuiască țara.

Însă Vlad fiind cu bună pază, Oaste-având bine-în arme deprinsă, Gloate tâlhare cu mână vitează De multe ori în fugă și prinsă; Celor prinși dete moarte sureapă Făcând să-i tragă de vii în țapă.

Acum la treizeci de mii aproape De tâlhari păgâni el împărasă, Nici lăsa pe nime să-i îngroape, Ci vulturilor mâncare-aleasă Și corbilor de jaf ca să fie, Porunci spânzurați să rămâie.

Sultan Mahomet întiaș dată Nu dete la toate crezământ, Dar' vinind pârâre ne'ncetată, Vru să știe cu temeiu de sânt Oare acele toate-adevărate, Prin persoane-a sale-încredințate.

Pentru-acea-în chip de mare solie, Nește capigii vicleni trimeasă. Catavolìn avu cea d-întie Parte la ceastă solie-aleasă, Catavolin, logofăt primariu, Un grec turcit, fiiu de prevătariu.

Cătră-acesta sultanul ascunsă Pofta sa și cugetul deschisă, Cu d-inima de-urgie pătrunsă, Luându-l deosăbi, acest chip zisă: „Mare treabă-am, o Catavoline, Și puiu toată credința mea-în tine!...

Vodă muntenesc, supusul Porții, Așa să poartă cu neomenie, Cât pe credincioși dă crudei morții, Ba necăutând a sa datorie, Nice de haraci el va să știe. Nice-a să-închina voiește mie.

Deci tu mergând ispitește bine, Cearcă de poți să-l aduci la cale, Mai vârtos ca mie să să-închine, Iar' văzându-l că stă pe-ale sale Și cu voia nu va să să plece, La nevoie cu sfatul vei trece.

Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare Vei avea pe Hamza cu sâlință, Numa-ți caută-a fi cu pază mare, Ca munteanul ceva să nu sâmță, Că-amintrele cu totul stricată Ne-ar fi doară străduința toată..."

Merge grecul cu ceastă poruncă Și sfătuind cu Hamza de toate, În urmă-acest chip mrejile-aruncă: El însuș' să meargă și s-arate Munteanului a Porții dorință, Cercând a-l aduce la credință.

Însă, de-ar vedea că nu să pleacă, De sârg la Vidin să deie știre, Și când ar fi vodă să-l petreacă, Păn' la hotar, după-obicinuire, Hamza-întracea Dunărea să treacă Și din ascuns năvală să facă.

Așa grecul fățarnic să duce Credințat cu știuta solie; Lui Vlad mai întii aminte-aduce Toate ce-au trecut și vor să fie, Pentru trecute vestind iertare, Prietenie pentru viitoare.

„Mare-într-adevăr făcuși greșală (El grăi), dar' a Porții pre tine Milă este fără de-îndoială Nemărginită, că-ț' iartă vine Trecute nevrând de-acuma să știe Numai de prieten și prietenie.

Nici altă de la tine poftește Numa haraci și vreo cinci sute De tineri; apoi ca prietenește Tu viind la Poartă, cu căzute Plecăciuni să te-închini celui mare Sultan Mahomet cerând iertare."

Ascultă vodă cu suferință Tot cuvântul și pofta vicleană, Și-întii arată bună voință Vrând deamărunt porunca tirană Să-ispitească, iar' dacă-o-înțăleasă, Cu mărime-așa din rost adausă:

„Spune celui care te trimeasă, Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde: „Haracii sunt gata, supt aleasă Încuietoare, dar' a pătrunde Nu poate-acolo poftă străină Întralt chip făr' cu sabia-în mână.

De sultanului de dânși îi pasă, Vie, să și-i ducă, de să-încrede!... Dară nici tinerii vor de-acasă De voie bună-a merge-în obede, Zicând că cu patria-împreună Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",

Iar', încât e despre-a mea persoană, Să merg să mă-închin nălțatei Poarte, Spune că-atunci când iepurii-în goană Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte Mieii vor da, poate că-atunci doară M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."

Solia văzând din toate-aceste Că-a-l pleca nu este cu putință, Lui Hamza la Vidin dete de veste De treabă știută să să gată, Iar' cu Vlad așa lucrul așază. Păn la Dunăre să-i deie pază.

Iar Vlad prin iscoade credincioase Înțălegând tot sfatul de-ocară, Patru mii de călărime-aleasă Făcu să să strângă de prin țară Și-în taină, la părțile din care Era Hamza să-i ție cărare.

Dând strinse porunci ca să să ție Ascunse păn la zi hotărâtă, Și la semnul dat gata să fie De războiu, cu vărtute-îndoită, Apoi și fără nice-o pesteală Să deie pe turci din dos năvală.

Întracea Vodă-în toate s-arată Ca când de sfaturi n-ar ști nimică. Deci luându-ș' garda sa-înarmată, La vremea știută să rădică Și petrece pe solul cu tută Cinstirea și pompa lui căzută.

FÂRȘIT