Proză

Țiganiada:Cântecul a VIII

Țiganii merg și neștiind unde Să scape de-o nevoie, dau pe-alta; Sătana-într-o mănăstire s-ascunde, Vrând să bage pe frați întru balta Necurăției; iar' Hamza-arată Sultanului turcimea-înțăpată.

În zădar omenirea să plânge Cumcă-a toate mari și mici greșele Dracul poartă vina, care-împinge Pe om la strâmbătate și rele, Că cercând lucru-în amărunt bine, Întia pricină din om vine.

Dacă n-ar dare-omul ascultare La întia-îndemnătură drăcească, Iadul, cu toată ceata sa mare, N-ar nimeri ca să-l biruiască, Dară noi lucrăm din voie-adinsă Și totuș zicem: dracu mă-împinsă.

Vede lacomul scula străină Și-îndată-o râvnește; dracu-învită Apoi, și nu-i dă loc de hodină, Iară el din ce-în ce să-întărâtă, Pănă ce-în urmă pofta l-învinge, Pănă de lucru străin s-atinge.

Deci pentru că râvni el îndată Când văzu, nu este dracu de vină, Ci voia lui spre rău adâncată!... Pentru ce-omenirea nu-ș' alină Întia porneală, ci-ș' arată Plecătura-inimii vederată?

Copila ce vede-întii pe-un june Frumos care drag inimii cade Rușește-în față ca viu cărbune, Ochi îi scripesc, suflarea-i scade, Și iacă dracu de-aci precepe Că ia pe fecior a dori-începe.

Apoi să fie cât de curată, Dacă nu-și va lua sama bine, Fugind ș-uitând pe-acel june-îndată, O! câtă jele, câte suspine Și câte fierbinți lăcrămioare O așteaptă-în urmă să-o-împresoare!

Că diavolul apoi nu-i dă pace, Ci-în cuget îi pune ună ș-altă. Atâte-arătări viclene-i face Pănă-în lațul său o vede-învoaltă, Atâta lucră și măiestrește Păn' sângur cu sângură tâlnește.

Călugărul încă joară curăție, Iar deacă văzând el o femeie Frumoasă venindu-i în chilie, Și el, în loc ca fugă să deie, Va rămânea cu dânsa-împreună, Pierde-va și el a sa cunună,

Că diavolul îndată precepe Cumcă fratele bucuros vede Femei și-i suflă gânduri surepe; Deci, pentrucă el fuga nu dede Dintr' început, pe dânsul rămâne Toată vina poftelor păgâne.

Nici pentru dievoleasca-îndemnare De păcat poate să să sloboadă, De-ar face cumva scandală mare Sau tocma doar' mătanii cu coadă! Și-în zădar zice: dracu mă-împinsă! Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!

Deci nici țiganii sunt fără vină, Măcar și pe dânșii dracu-împinsă, Căci ei dederă-întia pricină. Arătându-și chief și voie-adinsă, Cumcă-au inimă de-a să și bate Împrotivă-a tot feliu de gloate.

Multă-acuma ei cale mersese După Tandaler, buna povață, Pe potecul unii păduri dese; În urmă făcându-li-să greață, Toți să-învoiră-acolo să mâie Pănă cătră zorile roșìe.

Iar' Tandaler ș-atuncia-îi învață Cum să face popas oștenește, Ca să poată pănă dimineață Durmi fără grijă. Rânduiește Apoi împrejur străji păzitoare, Ca vrăjmașul să nu-l împresoare.

Spre-aceasta el dintru toți aleasă Pe cei mai îndrăzneți și mai tari Și zisă: „Fiind pădurea deasă, Au știm noi de nu să-află tâlhari Întrânsa? Dăci voi să hiți cu pază, Deschiși ochii având și minte trează,

Ca, de s-ar tâmpla și cea mai mică Mișcare sau gomot, voi îndată Să strigați din ce puteț, făr' frică: „Stai! Care-i măi!" țiind arma gata Ca, deacă nu vă-ar ști el răspunde, Să-l puteți nimeri măcar unde.

Cuvântul între noi, ce să chiamă De taină, să fie astezi: baros; Deci luați acuma bine samă, Ca, deacă la strigătul vârtos: „Stai! care..." n-ar ști răspunde-or cine: Baros!, să știți că vrăjmașul vine!

Deci îndată strigați de departe Cătră-ai noștri: „La-arme, la-arme-afară!" Iar' voi să vă-apărați păn' la moarte, Ca să nu vă faceți de ocară." Așa străjile-învățate bine Să-împărțiră-în tufele vecine.

Drăgan care era mai viteaz, Într-un măr să sui pădureț, Călăban care n-avea bun plaz Cu părul său cel tufos și creț, Fiind mai tare din cei aleși, Să vârî-între nește spini preadeși,

Iar' Șuvel după-un tufariu să trasă, Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă A-unui fag, dar' nici alții să lasă Așa numai pe nedejdea moartă: Carii pe zios, carii pe sus, cată, Unde-ocrotință frica le-arată.

Nu trecusă-un ceas și jumătate De când tabăra în somn apucasă, Când iacă vin din părțile toate Vaiete, strigări cu larmă groasă Și tocma-în cescuțurile scumpe Prelina păusare le rumpe.

Căci cu toată-această pază bună Beleaua vini ca și chiemată. Întii lui Drăgan prin urechi sună Ca când ar auzi ceva și iată! Grohăind vrăjmașul și sosește! Iar' Drăgan din inimă slăbește.

Mai vârtos oblicind că neștine Sâlea cu mânuri și cu picioare A sui pe măr, nici „vai de mine!" Putu striga, nici „stăi!" și „care!"... Că tot sângele-îi pieri din față, Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceață.

Știu că mulți așteaptă dintre voi Cu nerăbdare, ca să le spun Ce feliu de vrăjmași sau tâlhăroi Au fost care-au făcut acel sun Și cine-au fost îndrăznețul care Pusă pe Drăgan întracea stare?

Cu adevărat Omir ș-alții poeți De frunte-așa curund nu vă-ar spune, Dar' eu, care-s dintru lăeți, Nu precep atâta-îmbieciune, Ci voi povesti lucru cum este, Și vă-încredințăz că nu-i poveste!

Îmblând o grămadă de gligani Încolea și-încoace prin păduri După hrană,-ajunsă la țigani, Și spăimântată de-atâte guri Vorbitoare, cu mare grohnire Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.

Iar' un urs carele mai nainte Sosisă-acolea și mânca mere, Spăimântat de năvala fierbinte A gliganilor, fără-îmbiere Sări pe măr în sus, neștiind Că-acolo era Drăgan păzând.

Drăgan săracul de cap amete, Scapătă din creanga-în care șede Și cade-ursului tocma-între spete, Care pierzându-și cumpăna ș-dede Peste cap cu groaznică sberare. Gliganii dau fuga pe cărare.

De-atâta sunet și de năpraznă Cele alte străji să-înfiorară, Iar' ursul văzându-să de caznă, Nici el, măcar mânios, de-astă-oară Află de folos a rămânea-în loc, Ci fugi ca și pârlit de foc.

Căci Drăgan care, prin o ciudată Tâmplare, în zios căzând s-aninasă Între doao crenge,-atunci deodată Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă Sufletul, așa sbiera de tare, Ca când toți turcii i-ar sta-în spinare.

O, câte minuni face-o tâmplare! Iacă tocma-întracea-învăluială, Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!... Care ești, măi!..." și gătând năvală, Nu de voie bună, ci de frică, Căci încă nu văzură nimică.

Dar peste puțin și pe dânșii iacă Vine tot aceaiaș' belea neagră; Călăban nu știea cum să facă Ca să-și cruțeze viața dragă: Ori la vrăjmaș afară să iasă, Ori să șază-ascuns în tufa deasă.

Așa socotind, o poftă-îi vine Să-și ivească capul puținel, Ca să poată-oblici de la cine Și de-unde-i larma, când și pe el Nimeri-întețit, ca ș-o săgeată, Un gligan din droaia spăimântată,

Și nimerindu-i printre picioare L-ar fi dus doară-în spate cu sine, De nu-l scăpa părul tufos care Încâlcindu-să pregiur de spine Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate Căzu, ca și mort de jumătate.

Atunci el crezu tare vârtos Cumcă doar un turc de cap îl ține, Și-începu a să cânta jelos: „Váileo! váileo! săracu-mi de mine!... Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă, Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."

Așa plângând ținea ochii-închiși Ca să nu-și vază cruda pierire, Țipa și să văieta morțiși Socotind că doară vor sosire Ceialalți a lui spre-ajutorință, Să-l scoață din mâni fără credință.

Întracea de-atâta strigătură Tot codrul răsuna pe-împregiur, Iar' ursul după cea căzătură, Mănios și mormăind mur! mur! Purcedea nainte prin desiș, Căutând câteodată lăturiș.

Bietul Păpuc carele-ațipisă În fagul bortit, atunci deodată, Tocma-într-un ceas rău, ochii-ș' deschisă Căci ivind urechea spăimântată Din scorbură-afară, ca s-audă, Și pe dânsul tâlni soartea crudă.

Fiindcă pe-acolea cătrănit Ursul trecea-într-aceaiaș clipită, Ș-oblicind capul din bortă-ivit, L-apucă de cerbicea ticăită. Vrând să-i smulgă cap din rădăcină, Îl lăsă cu goala căpățână.

Și iarăș' apucând prin tufare Dede de Șuvel cu barba creață, Pe care-afla durmind în picioare, Și luându-l frumușel în brață, Așa-l strânsă la sine de tare, Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"

Toate-aceste să făcea pe-o vreme, Ș-întracelaș' ceas cela răcnește Spânzurat, iară cesta-în spini geme, Pe celalalt ursul nădușește; Toate strigă străjile-împreună, Pădurea-împregiur groaznic răsună.

Tandaler atuncea să trezește Ș-auzind atâta ciorobor, Strigă cât putu chiar țigănește: „După mine-o luați pă picior!..." Și strâgând aceasta fuga-întinsă, Iar' după dânsul gloata să strânsă.

Dar' în loc de-a fugi într-altă parte Întracolò mergea bărbătește, Unde-avea nătăria să-i poarte. Tandaler nicăiri nu să-oprește, Căci acum își uitasă de toate Și trápădă-înainte cât poate.

Luând așa fuga voinicească Țiganii noștri prin cea pădure, Ca pe vrăjmașul să nu tâlnească, Mergea pe su poale de măgúre După căpitanul său vârtos, Păn' ieșiră la un câmp frumos.

Acolo Tandaler stete-în loc Puținel, ca să să strângă toți, Ș-apoi, iară să meargă-într-un noroc, Căci pe câmp nu să temea de hoți, Dară ș-acolea năpasta sare Și li să pune tocma-în cărare,

Căci, după ce cătră miază noapte Cetele-împrăștiate s-adunasă Ș-a călători spre noao fapte Pe câmpul de-alung ei apucasă, De iznov și fără veste,-o mare Să făcu-între dânșii turburare.

Și-ar fi dat fuga, de bună samă, Ca și mainte laia vitează, Dar' nu știea dincătro teamă Le vine, ș-aștepta ca să vază Încătro Tandaler o va rade, Că-a fugi fără cap nu să cade.

Iar Tandaler de la frunte strigă: „Stați, voinicilor, și dați pă moarte! Iacă vrăjmașul va să ne-ucidă!" Atunci cei de-aproape și de parte, După-învățătura cea lor dată, Toți închisără ochii deodată,

Ca să nu-și vază vrăjmaș' în față, Și dederă-a chiui din gură Ca și oastea cea mai îndrăzneață; Apoi, după-aceaiaș' învățătură, A lovi-începură pregiur sine În toate părți cum putea mai bine.

De-aș' avea piept vârtos ca de-aramă Și glas mai mare de-un bou de baltă, N-ași putea cânta, de bună samă, Cum să cade, bătălia naltă, Care negrul norod aici fece, Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.

Acum la rândul întii bătaie Să-începusă groaznică și tare, Că Tandaler cu ochii închiși taie Despre toate părțile, ș-îi pare Că el cu a sa vitează spată Oboară tot câte trii o dată.

Toți țiganii-acum oștea de-aproape Și-închizând ochii dă bărbătește: Unii mergând orbiș' cădea-în groape, Alții pășind nainte muțește Cu armele sale-împoncișate, Să trezea prăvăliți pe spate.

Spre nenoroc țiganii dedusă Pe cireada de boi îndrăcită Care, cu răpezie nespusă, De diavoli fiind povățuită, Așa lovi pe dânși cu iuțime, Cât prăvăli multă golățime.

Tandaler gândind că-i oaste, foarte Vitejește-învârtea arma-în mână, Ș-acuma-ș uitasă și de moarte Când, iacă, răsturnat în țărână Într-o clipită el să trezește Măcar că să bătea voinicește.

Pentrucă dând el orbește,-ajunsă Pe-un taur moldovenesc de munte, Care de-a sa parte-încă-i răspunsă Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte, Cu care-așa-l zvârli cătră stele, Cât gândeai că-l poartă dintru ele.

Căzu viteazul. Supt el pământul Să cutremură, iară cel tare Suflet a lui părea că din frântul Trupșor acuș', acuș îi sare; Îndată pe nas îl năpădi sânge, Iar' de durere nici putu plânge.

Măcarcă-acum vitele-înspăimate, Fuga luând, dosul întorsese, Totuș' murgele viteze gloate Cruciș' împărțea lovituri dese; Sâmțind apoi mulți că-în vânt loviră Începură-a clipi câte-o țiră.

Gogoman încă să stânginisă Așa de bine și cu mănie Ca să taie-în turci ca și într-o clisă, Dar, precum istoria ne scrie, Mergându-i în deșert lovitura, Căzu pe față și-îș' rupsă gura.

Îndată pe dâns' mai mulți grămadă Unul pe altul împiedicați căzură; De-aci să-începu-între dânșii sfadă, Cunoscându-să pe graiu și făptură; Deschizând apoi ochii mai bine, Vedea fugind gloatele străine.

Atunci Hărgău cel cu gura mare, Care dintru toți pe-aceaia vreme Striga, zbiera, chiuia mai tare; „Stați, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme! Stați, voinicilor! (adausă iară), Iacă vrăjmașii să-împrăștiară".

Toți atuncea țiganii căutară Oare-adevărat Hărgău le zice? Fața le era ca galbenă ceară, Iar' inima su piepturi voinice Încă ș-acum le tremura foarte, Măcar vedea vrăjmașul de parte.

Lung steteră ei, privind încoace Și-încolea, de nu mai vine iară Protivnicul, însă văzând pace În toate părți, să mai îndemnară Și prinsără-a să-întreba-între sine Cum s-ar cădea să facă mai bine:

Adecă-ori să-întoarcă iar acasă Cu gura goală, fără bucate, Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă Cumcă, după ce vor fi-îngropate Trupurile celor morți, să fie Slobod fieșcui a merge-unde știe.

Atunci Tandaler de gios să scoală Și zise: „Ian ascultați voi pe mine, Voi, carii vreți la muieri în poală Să-alergați, și voi, la care spine Încă-în picior n-au întrat ca mie, Să vă sature de bătălie!

Dăci să ne tragem la ha pădure, Să fim ascunși, nevăzuți dă nime, Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure Mâne și dă-a noastră țigănime, Socotesc c-om afla dă mâncare, Că mie d-ahasta m-i mai tare".

Sfatul acesta tuturor place, Toți în pădure descălecară, Dară focuri să temură-a face, Ca să nu-i afle vrăjmașul iară. Toți cugetând ca porcu la ghindă, Adormiră cu gura flămândă.

Dar', precum spune cartea ciorească, Nici un suflet pieri-într-acea noapte Din viteaza gloată țigănească, Numa răniți fură cam la șapte. Creadă cine cum vrea, eu nu cred, Măcar că scris pe hârtie văd.

Abia zorile peste hotară Gonind întunericul trecusă, Abia și soarele-întorcând iară Strălucisă cu raze neapuse Vârvuri de munți, de dealuri și stânce, Apăsând negura-în văi adânce,

Când voinica lui Tandaler ceată Să trezi și la câmpul de-asară Socotind puținel să să-abată, Întracolò drumu-și luă. Dară, Nu știu cum, spre norocul mare A ei, să rătăci din cărare

Și ieși din codru de-altă parte, Într-altă câmpie desfătată, Dar' cu mulțime de trupuri moarte De oameni și de cai sămănată, A voinicii sale dovadă. Să miră ș-abia poate să creadă.

Iar' deacă-începu cu fală-a spune Fieșcare vitezele sale Fapte de ieri, nu mai fu minune, Socotind ei că cu vorbe goale Nu să pot ucide-atâți, dar' nice Era ceva împotrivă-a zice,

Căci ieșind ei din pădure-afară, Tocma-în cea câmpie nimerisă, Unde Vlad Vodă pe turci asară Cu multă putere năvălisă. Lor de-aceste neștiind le pare Că-înși au făcut biruința mare.

Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă Dédere de lucruri și mai bune, Adecă de tabăra bogată Ce-o părăsisă-oștile păgâne Când fugind cu sufletul sărac În pripă, lăsasă toate de jac.

Ihu! prihuhù!... cu toți deodată Ei a striga ș-a juca-începură, Ș-a căra din tabără bucată, Tot feliu de armă și mundură, Cai, boi, berbeci, cămile, fărine, Urez, pește, zahăr, orz cu pâne.

De-aci la țigănie acasă De grabă-întoarsără ducând prada, Voioși de bătaia norocoasă. Dar' chiotul pe cale și sfada Un mil de loc să-auziea-împregiur, Căruțele răsunând dur! dur!

Lăsămu-i să meargă-în bună voie, Că noi mai avem a spune și de-alte Adecă, scăpând de la nevoie Fața Mării sale prenalte, Domnului Sătănii, ce mai fece Și cum hotărî vreme-a-ș petrece.

După ce el din aspra căzută Abia să trezește și să scoală, Acum gândul de războiu îș mută Rușinându-l nebuna sa fală, Ș-un cuget ciudat îi vine-în fire Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.

Știind el acum de multă vreme Că frații călugări în chilie Au primit Pisma, fără-a să teme, Iar' Pisma, iubita lui fie, Au născut acolò depreună Fățăria și Vrajba nebună,

Luând chip de tânără copilă, Stete Fățarnicul la portiță, Rugându-să de-ajutoriu și milă. „Fiind eu (zisă) de bună viță, Turcii păgâni năpădind asară Frați, surori și părinți îmi tăiară;

Numa eu scăpai, nefericită, Prin a-întunerecului scutință; De foame și trapăd obosită Toată noaptea cu mare sâlință Rătăcind mă-învârtii prin pădure, Păn' sosii la ceste ziduri sure.

Deci, deacă-aveți inimă creștină, Scăpați-mă de moarte ș-urgie, Dați-mi să moriu încai fără vină Decât încăpând eu la robie Să-mi pierd curăție și viață. Ah! jelnică soarte și scârbeață!"

Cu lacremi, aceste mincinoase Zicea suspinând, iară monacul Portariu privind la dânsa-și uitasă Metanele, ceasuri și condacul: Căuta la păr slobozit pe spate Și la sânul gol de jumătate.

Înțălegând bătrânul părinte, Egumenul Gherontie,-îndată Porunci să i-o-aducă-înainte, Zicând că măcar că este fată, Totuș' cinul la-întâmplări de-aceste Sloboade să-intre-în chilii neveste.

După ce de-amărunt cercetată Fu copila, bătrânul o dusă La o chiliuță sângurată Ș-o-încuie, dar' nimărui nu spusă, Temându-să doar', cine știe, Să nu să tâmple vro nătărie.

O, să știi pe cine-închizi aice, Drăguț Gherontie! câte ciude Te-ar împresura și ce ai zice? Însă-acum aș pofti eu un jude Cu minte și fără părtenire Să meargă cu mine la mănăstire,

Ca privind la frumoasa copilă Însuș, după drept, să hotărască: Oare putea-va scăpa de sâlă Și de năpasta călugărească, Întreagă și cu totul curată Această fecioară-împelițată?

Eu zic că nu!... Și cum să arată Din poveste, nu zisăi minciună. Dar' cine-ar fi socotit vreodată, Judecând cu socoteală bună, Ca diavolul pentru pocăire, Și el să să bage-în mănăstire!

Ajunge-atâta că coconița Prilostită,-așa fu bunișoară, Cât, de n-ar fi sosit Măgărița Ducând pe sfântul înapoi iară Tocma pe-aci, călugării doară Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.

Călugării o ochisă bine Și toți zisără: „Ce fată frumoasă!..." Dar' cei mai mulți socotea-întru sine: „Ah! să nu am pe mine-astă rasă!" Așa gândea, vorbea pănă-în sară Prin chiliuțe cum și pre-afară.

Dară când fu pe la miază-noapte, Vicleanul nevăzt pretutinde Îmblă și fiește cărui șoapte În vis pofte rele și-l încinde; Copila-arătându-să-în chilie, Pe fieșcare chiamă și-îmbie.

Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală, Care nu putea s-adoarmă-asară, Invitat fiind curând să scoală Și să duce după cea fecioară; Ea merge-înnainte numa-în iie, El după dânsa, păn' la chilie.

Pe-întunerec și fără lumină În chilie fiind, cearcă, caută Desfătata lui Adam grădină, Pretutindene; în urmă iată Nimerește pe-un pat, iar' supt țoale Pipăind, dede de viu și moale.

Copila-îi pare că zace-întinsă, Ba și că-l cheamă-i să nălucește. Cuviosul părinte s-încinsă Ca focul când cineva-l zâdărăște. Ș-acum să-înflasă să cânte-în dude, Când iacă-ușa scârțâind aude.

Un trópot de-om pe furiș vine, Oblici Gorgonie săracul, Și fiind el inimos în sine, Cât nu s-ar fi temut nici de dracul: „Cine ești? Om, diavol sau nălucă?" (Strìgă) și-întruna de piept apucă.

Ghierman chielariul era, pe care La poprita dusese chilie Tot aceaiaș' poftă și tâmplare. Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie, Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită. Diavolul pe-amândoi întărâtă.

Iar Varlám, ce numa cât sosește; Pe-întunerec mergând dă pe dânși Și câtu-s de lungi îi prăvălește. Pănă-s aceștea-în luptă cuprinși, Iacă Ștefan, Iosofát, Nichita! Pe-un după-alált aduce ispita

Gorgonie pe chielariu supusese Ș-acu să-începea de-a scărmănata. Ospătându-să cu pugnuri dese; Nichita-încă era de harț gata, Când lovindu-să de niște lade El încă peste ceialalți cade.

Chelariul apucând răsuflare Atunci, să zvârgoli cu putere Și de-abia să rădică-în picioare; Dă să fugă și spre ușă mere, Dar bucnește-în cap ca ș-un berbece Pe Iosofat și nu poate trece.

Atunci el tinde mâna să vază Cine iarăș' în drum i să pune? Lui Iosofat ochii scânteiază, Amețit cade!... Ce voi mai spune! Chelariu-în locul cestui apucă Pe Ștefán vrând cu sine să-l ducă.

Gorgonie pe Varlam săracul Ucidea, iar' chielariul de gușă Sugruma pe Ștéfán; și boleacul Iosofat dându-și cu ceafa în ușă, Amețit zăcea ca-unu ce moare, Și numa cât bătea cu picioare.

Așa fu priveliștea când iacă Ușa fără veste să deschide, Chilia cu lumină să-îmbracă. Vede-atâtea măscáre ș-obide Bătrânul Gherontie; să miră De-unde toate aceste să scorniră.

„Bogorodță, spasi ns! (zisă), O, fiilor! dar ce-i aceasta?" Fata cu tot să descoperisă, Zăcând ca și la nuntă nevasta. Spre mai mare scandală ș-ispită Marghioala să făcusă-adormită.

Bătrânu-într-acea nerânduială Nu știea ce-întii ar fi de-a face: Ori să-acopără-a femeii sminteală, Ori pe frații luptători să-împace!... Și lung stete cu mintea-îndoită Ș-ochii-înfipți la beleaua golită.

Tocma pe-acolea-într-acea minută Sân Spiridon întorcând acasă Trecea care, comedia slută Văzând, pe deasupra lor trasă Cu degete sfinte-un de semn de cruce De care fug, pier toate năluce.

Și iacă,-o minune! fata piere Ca năluca din ochi, iară frații Ca când n-ar avea nici o putere Slăbesc din mâni, și răsturnații Să scoală mirându-să de-aceasta, Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.

Toți cu Gherontie împreună Cunoscură cumcă-au fost ispita Sătanei pe dânși, de samă bună, Pentru că și fratele Nichita Povestea cum că dracu nu-o dată I s-au arătat în chip de fată.

Musă, ian pleacă-ți cântare lină Și spre-a turcilor împărat mare, Ce cu foarte mică-oaste păgână Nu să grijea numa de scăpare; Ce mai păți-în fuga răpezită, Ce făcu și cum i-au fost ursită?

Sultanul care-acum să tăiasă Cu puținei prin oastea română, Jelindu-și soartea nenărocoasă, Fuge pe unde nevoia-l mână; În urmă,-obosit, neștiind unde S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.

Și din puțini care-i rămăsese, Călărași în toate părți trimisă Ca mai vârtos cele mai alese Oști călărețe să fie-oprite, Iar' el într-acea frânt de-ostăneală Vru puțin să-odihnească-în tihneală.

Abia, răpăusă jumătate De ceas, când îi curmă-odihna lină Un glas de-om, care-inima-i străbate: O umbră-în văzduh, plânge, suspină. Sultanul atunci capu-și rădică Și privește, dar cuprins de frică,

Fața cu scârbită îngrozire Întoarsă de la vedere-amară, Căci s-arată-în văzduhul supțire Hamza, pe care-în trecuta vară Vlad pedepsi cu moarte sureapă Făcând să-l tragă de viu pe țapă.

Cu față cruntă și-împănginată, Cu ochii-afundați, barbă sperlită, Acela-în văzduh acum s-arată; Pe Mahomet cu degetu-învită Și cheamă să meargă după dâns; Sultanul îi urmează-într'adins.

Nu mearsă doară pasuri trei sute Umbra, ș-întinzând mâna i-arată Un loc, apoi din ochi piere iute. O! vedere tristă-înfiorată! Aici sultanul nenumărată Gloată turcească vede-înțăpată!...

O poiană era-împregiur doară De trei sau patru miluri aproape, Cu dumbravă-încungiurată rară, Iară-întrânsa mii de mii de țape, Des lângă-olaltă s-afla-înșirate, Cu trupuri musulmane încărcate.

Sultanul de scârbă și de greață, Din inimă slăbind și picioare Amete de cap, cade pre față Și, de nu era sârguitoare Grija-unui slujitoriu credincios, Doară nu să mai scula de zios.

Acesta-l trezește și-l rădică, Apoi luându-l de susuoară De la locul cel fără ferică, Îl întoarce la patul său iară; Cu leacuri stomahu-îi întărește Și cu dulci cuvinte-l mânguiește!

Biruit în urmă de mâhnire, Un cuget cumplit în minte-i vine: Să-ș' rumpă-a vieții sale fire: „Ha! (zisă foarte scârbit în sine). Mahomet învins!... Mahomet!... care Fu nebiruit pe-uscat și pe mare!

Și cutremur a trei părți de lume, Acelaș' Mahomet acum de-o mică Oaste-învins, pierde slavă și nume! Ah! nu fie-așa! nici să să zică Cândva că biruit de-oarecine Au fost, ci sângur de sine!...

Nici va fi ca vreo dreaptă străină A custării să-mi rumpă doar ață, Eu însumi urgisita lumină Stângându-mi voiu să ies din viață." Aceasta zicând el cu duioasă Tânguire cuțitul său scoasă

Și era gata să să străpungă Când unul dintre trimiși sosește, Că-acuș nește cete vor s-ajungă. Prin aceasta lui inima crește Și părăsindu-și gândirea slabă, Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.

FÂRȘIT