Proză

Țiganiada:Cântecu I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează, Asupra lor Urgia-întărâtă Pe Sătana, ce rău le urează, Întracea luându-ș' de drum pită, De la Flămânda pleacă voioasa Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară Cântași Vatrahomiomahia, Cântă și mie, fii bunișoară, Toate câte făcu țigănia, Când Vlad Vodă-îi dede slobozie, Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă, Un vodă-în țară ș-o stăpânie, Cum, uitându-și de viața dragă, Arme prinsără cu vitejie, Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară (Căci nu să nărăvea depreună), Toți cari-încătrò fuga luară Lăsându-și țară vodă și corună. Însă toate-aceste se făcură Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare Mai rău duh dintru toate, Sătana, Purure-în iad lăcașul său are, Focului nestins fiind el hrana, Dar' totuș', pe furiș', câteodată, Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase Urgia (precum spun) blăstămată Ce văzând cu săcuri și baroase Pe țigănimea noastră-înarmată, În tot chipul hotărî s-o strice, Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare Care pe spate-ți, cu voie bună, Toată-înțălepția de supt soare Și nebunia porți împreună, Poartă ș-aceste stihuri a mele, Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe, Eu cu mândru Solomòn oi zice: Toate-s deșerte și nebunie!... Căci numa de-acel este ferice Care pe sine-a cunoaște-începe. Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe, Sus, în văzduhul întunecos, Este-un loc (precum scrie la carte) Cărùi zic filosofii haòs, Unde neîncetata bătălie Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește, Carea nu sufere nice-un bine, Ci toate strică și desunește, Toate sfarmă, spulbără ce-i vine Înainte, ș-Urgie să chiamă, Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate, Urgia văzu pe ticăloase Gloatele țigănești înarmate Cu săcuri, ciocane și baroase; Precepând apòi ce va să fie, Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână Ca rând bun oamenii să păzască, Și temându-să ca să nu vină La cevaș' rând gloata țigănească, Gândi cum sfaturi să le strămută; Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună Încălecând, la iad să pogoară. Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă, Toate spulbără, frânge ș-oboară. Însuș' pe diavoli prinsă mirare De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială Naintea négrii mării-sale Sătanei ce cu multă pofală Stăpânește-a tartarului vale, Rădicând ia sprinceana sumeață, Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte Și de n-aș fi-întii născută ție (Când căzuși din ceriu, dacă ții minte, Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!), Necăutând că-aceasta-i a ta țară, Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă Acelui mândru Luceafăr care Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă Lumină-în ceriu viețuitoare A să scula cu războiu, odată! Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă, Adevărat! Dar sus ce să face, Pe lume, nu știi sau nu bagi samă. Nu vezi ce năpraznă vine-încoace Pe iadul tău? Eși numai, afară, Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută Ca să să puie la rânduială, Părăsându-și ciocane și laută Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală. Îi văzui sfătuind cum să-ajute Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace, Gata-i a prăpădi păgânimea... Ș-atuncia iadul tău ce va face? Unde-ți va fi slava și mărimea Că-ai scornit legea mahometană? Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

Aceste zicând, ca și curcanul Întărâtat să gânfă și iată! Toată fierea și turbat cătranul În tată-său varsă sluta fată; Iar' el, mai nu plesni de mănie Ș-abea cât putu zice: „O mie!..."

Și mai răsuflând: „Fiică iubită! Pe-aceasta te cunosc adevărată Prăsila mea: dar' fii odihnită: Acuș vei vedea că al tău tată Tot acel e, care-odinioară Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."

Urgia de-aci să-întoarsă-îndată, Iară Sătana, iute ca vântul Sau din arc slobozita săgeată, Pătrunzând în curmeziș pământul Ieși la lumea de sus, afară, În chip de fum cu vânătă pară.

Iar' după ce pământească boare Răsuflă puținel întru sine Și cevaș' i să făcu răcoare, Socoti cum ar face mai bine Ca nevăzut el toate să vază Pe unde-ajunge-a soarelui rază,

Știind el foarte bine că-afară De ceata-îngerească pânditoare Ce pregiur a toată lumea zboară, Sânt Ilie prorocul încă-are Asupra lui pază foarte bună Ș'unde-l zărește,-acolea-l detună.

Din ceste cuvioase pricine Mult nehotărât el nu rămasă, Ci formă de corb luând pe sine, Să băgă-într-o negură prea deasă Și să rădică-în aripi ușoare Păn la nuòri, aproape de soare.

Cum vulturul silit de foame, Împregiur, pretutindene zboară, Câmpuri, păduri și grădini cu poame Străbătând cu vederea, ca doară Va zări stârvuri și mortăciune Sau ceva vrednic de vânăciune,

Așa Sătana cu fața viclenită Caută de sus, nevăzut de nime, Și zărește toate-într-o clipită, Din Ochian pănă la Tătărime; Vede toți mâncătorii de pâne, Încă și pe cei cu cap de câne.

De-acolò vede nenumărată Oastea lui Mahomet cum vine, S'o robească Muntenia toată; Și văzând să bucură-întru sine, Hotărând păgânilor s-ajute În toate chipurile știute.

Vede și tabăra țigănească, Între-Alba și Flămânda-adunată, Care, după porunca domnească, Acum era și-în arme-îmbrăcată, Așteptând cea de pe-urmă poruncă, Încătro și pre-unde să se ducă.

Acolo era din țara-întreagă Strinși țiganii cu mic și cu mare, Părăsindu-și viață pribeagă Și puindu-să la noao stare, Să nu mai umble din țară-în țară, Nici să mai fie-altòra de-ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moșie Le dedusă cu ceastă-învoială, Ca de-acuma și dânșii să fie Oameni ca ș-alții cu rânduială, Iar ei mult să sfătuiea-între sine Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

O zi de sfat era și de-ast' dată, Unde toată-acuma s-adunasă Boierimea cea mai învățată, Multă făcând voroavă și deasă. În urmă Drăghici rostul deschisă Ș-acest chip cătră-adunare zisă:

„Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume, Multe pății și bune și rele, La multe privii adinsuri și glume, Dar' (vă spun drept) din toate ahele, Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă, Eu nu văzui în viața-întreagă.

Noi țiganii să-avem țărișoară!... Unde să him numa noi dă noi!... Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi? Zieu! privind la lucruri așa rare, Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...

Și ce ne mai trăbuie doar-încă Spre viețuirea fericită? Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă O gândire!-adecă ha clipită Mai dă pă urmă-a vieții mele, Căci acum a muri mi-ar hi jele!...

Eu mă tem că n-oi ajunge doară Să văd țigănimea la rând pusă. O! dulcea și draga primăvară A zâlelor mele, cum apusă!... Acum ar hi-în lume dă-a trăirea Pă chieful tău, cum te trage hirea!

Voi, tinerilor, luați aminte Ce moșul Drăghici acum vă zice: Faceți-vă bune-așezământe Și lăcuiți dăpreună-aice; Fiți purure-într-o minte ș-o voie, Mai vârtos la vreme dă nevoie.

Că, dacă nu vă veți prinde dă mână, Părtășiri iubind și-împărăchiare, Asupri-vă-va limbă străină Și veți hi periți fără scăpare, Nice veți mai face-un neam pă lume, Ci veți hi fără țară și nume.

Ba veți hi cum furăt păn-acum, Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!... Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum... Să hie țara cât dă săracă, Dulce-i când poate cineva zice: Asta-i țara mea, eu-s dă aice!..."

De-aci Goleman luă cuvântul Și le sfătui pre larg și tare, Întii, ca să-și împartă pământul, Ca tot însul din vreme să-l are, Să-ș' poată face mălaiu și pâine, S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.

„Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine (Zicea el) să numim astă țară Cu nume nou, păcum să cuvine, Făcând ș-o rânduială-adevară, Noi între noi, cării toți să hie Supuși, întru d-alba țigănie?

Că fără dă rând nu-i nice-un bine! Căsi apoi să ne facem și mese, Cum au ș-alaltre neamuri vecine; Să ședem cu-a noastre jupânese La cumândări, zăâfèturi ș-ospețe, Închinând cu păhărele-istețe."

Iară Mircea de-altă parte zise: „Fraților! Mie nu mi să pare Că-aveți voi mințile-așa deschise, Ca să faceți vreo bună-așezare Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu V-oi spune pă scurt sfatul mieu.

Să púnem nește oameni aleși, Care-înțăleg puținel și carte, Oameni întregi la minte, direși, Ahești sfătuindu-să de-o parte Și sămnându-și toate pă-o hârtie, Cum or afla ei, așa să hie."

Însă Burda n-așteptă să zică Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă) Pănă cându-ți vorbi tot nimică? Mămăligă, măi! brânză și clisă! Dă-aheste vă sfătuiți nainte, Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.

Când om avea ce mânca și bere, Lesne-om sfătui noi și dă-ahele. Așa zic; asta-i a mea părere!... Când nu-i ce roade între măsele, Atuncia, zieu, nimica nu-ți ajută, De-ai ceti măcar și cărți o sută!..."

Întracea să rădică cu ciudă Cucavel, făcătoriu de ciure: (Strâgând) „Voi faceți dân iarbă crudă Grâu, dân toporâște săcure!... Hoho! nu vă răpeziți așa tare, Că nu sunt toate, păcum vă pare!...

Au doară știți voi dân ce pricină Vodă-așa v-armă dă minunat? Cine știe ce limbă păgână Doar' asupra lui iar' s-au sculat; Armele-aheste nu-s cobe bună; Sau încai trebile-așa nu sună".

„Eh! ce ne pasă d'ahele toate (Grăi Boroș' mândru cu măhnire); Au n'am nimeri noi ș-a ne bate Ș'în război adins a hărțuire?... Noi încă-avem câte doao mâini, Inimă-în sân și duh în plumâni!

Eu gândesc că ha mai grea tâmplare Care poate să ne tâmpineze Ar hi când să se scoale nescare Vrăjmași, ca țara să ne prădeze, Ș'am fi sâliți s-oștim și noi doară, Apărându-ne iubita țară.

Dar' ș-atunci n-ar hi cu cale Să ne temem fără de măsură, Căci nici noi suntem nește dârdale Sau ha dă pă-urmă lăpădătură, Ca să nu cutezăm a sta-în față Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneață."

Goleman era să măi înceapă A grăire, și de-abea cât zisă: „Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..." Când Satana care-aci sosisă Desbrăcând negura-întunecată, În chip de corb la țigani s-arată.

Și vrând să le facă-o nătărie, Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată, Câteva ori, ca ș-o ciocârlie, Purure cântând cha! câr! și iată, Bietului Goleman, ce pe iarbă Șezând ura, să cufuri-în barbă!...

Și tot croncănind, de-acolea mearsă, Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie, Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă Tocma-într-a capului găvălie, Cât corbul căzu mort, iar' Sătana Fugi zberând ș-astupându-și rana.

De-această-arătare minunată, La toată-adunarea căzu greață. Toți să mira cu gura căscată Și de frică toți albisă-în față, Iar' ștergându-ș' barba Goleman Sudui de mamă pe croncan.

Nime nu grăia, ci câteodată Ochii-ș mai învolbea cătră stele, Păn' ce Drăghici după o bucată De vreme, suspinând cu jele (Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă Să nu cază pă noi vo năpastă.

Auzit-am (și țân minte)-odată De la dada, Dumnezieu să-l ierte, Că mare nevoie va să pată Ahăla și greu va să se certe Asupra căruia corbul zboară. Sau croncănind să spurcă doară.

Păntru-ahaia vă luați aminte Ca nu pentru nește lucruri doară Dă care vă sfătuiați maiânte Lui Guladel bine să nu-i pară, Și prin hastă-arătare cerească Va dă primejde să vă ferească."

Drăghici era pă vremile-acele Cel mai bătrân din cetele toate, Și prorocea când bune, când rele, Cum să tâmpla-în țară și prin sate. Toți pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare Asculta, cu multă-încredințare.

Dar' atunci Neagul, căci avea fire De-a grăi bagiocuri câteodată, La Drăghici cu ciudoasă zâmbire Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată, Badeo Drăghici, de-a proroci rele Ș'a ne mai descânta dintru ele.

Ahaia știm și noi fără >de< tine, Cùm că hălùi pă-a cui creștet șede Un corb sau cioară nu-i merge bine!... Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede Cumcă noroc va să ne tâlnească, Căci corbu-i pasere țigănească."

Așa țiganii cu traista plină Întră-Alba și Flămânda mâind, Sfătuiea din prânz pănă în cină. Toți spunea părerea sa pe rând, Iar' când era-în urmă, la fârșit, Rămânea lucru nehotărât.

Dar' întracea poruncă le vine Ca toți cât mai curând să să gate. Cetele să fie pănă mâine Dimineață, toate bine-armate. Pe lângă-aceasta, multe-încărcate Sosiră și carră cu bucate.

A doao zi, când răsărea soare, Vodă cu căpitanii de frunte Întracolò mearsă la prăâmblare, Unde prin corturi negre mărunte Țiganii, ca și broaștele-în baltă, Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.

Atunci porunci cât mai îndată Cei armați să iasă la priveală Cu toți, ș-apoi ceată de ceată, În paradă și cu rânduială Să treacă ca și gata de cale Pe denaintea mării-sale.

O, musă! rogu-te de-astă dată Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte, Ca să pociu cânta cum înarmată Țigănimea purceasă nainte Cătră-Inimoasa cu vitejie, Vrednic lucru ca lumea să-l știe.

Întâi, dară, dintru toți purceasă Ceata lui Goleman vestită; Toți ciurari și feciori de acasă, Vai de-acela care-i întărâtă!... Trei sute era ei pe-îndelete, Afară de prunci, muieri și fete.

Armele lor cele mai cumplite Era furce și rude de șatră, La vârv cu fierr ager țintuite; Cu cestea-îndată trântea de vatră Pe vrăjmaș de-aproape și de parte. Acolò să vezi capete sparte!

Steagul! de mânză codalbă-o piele Le era, de-un părâng aninată, Pe care sta, cu roșii petele, O veșcă de ciur sus îndreptată. Cânta de marș în cimpoi foite, Bătând în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voievod mare? Goleman voinicul! Oh, acela, De nu-l va prăpădi vo tâmplare, Nu va bate el în zădar lela, Nice va zăcea prăvălit pă spate Când i s-or fârși-în traistă bucate.

După-acește veniră nainte Armați ș-în rânduri tocmite bine, Argintarii, de-inele și țânte Făcători, doao sute. Dar' cine Îi duce și le este povață? Tânăr Parpangel și mândru la față.

Acesta purcede-în dreaptă spiță Din craiu Jundadel a cărui mare Și preste toți înălțată viță Tocma de-unde soarele răsare, Cu soarele-împreună răsărisă. Precum cronica ciorască scrisă.

Tot dintr-aceaiaș viță nălțată, (Păn' au stat întregă-împărăția Țiganilor) pogorârea din tată Pe fii, schiptru și nalta domnie Păn' la craiu Jundadel pe care Lipsi de tron Cinghișhan cal mare.

Fost-au de când lumea stă-îm picioare Multe neamuri slăvite-odinioară, Viteze ș-altor poruncitoare, A căror nepoți acum de-ocară Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară, De nu vom băga samă de țară.

Ian' căutați la țigănescul soiu Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el De cătră toți să-împinge-în gunoiu; Dară când trăia craiu Jundadel Și stăpânea-în India bogată, Vița lor era mult luminată.

A lor preste toți nalt împărat Să numea-în ferman a lunii frate Și-a soarelui fiiu pre luminat; Iar' lui să-închina nenumărate Noroade, țări, crai și mari ostroave. Aceste nu-s deșerte voroave!

Parpangel de pe moș să născusă Din cea mai frumoasă țiitoare A lui Jundadel; așa să dusă Apoi strălucind raza de soare Păn' la dânsu; și care nu crede, Caute la el, că-în față i-o vede.

Era nalt și ghizdav la făptură, Bun lăutariu, pre bun cântăreț; La toate faptele cu măsură, Iară de-inele meșter ales. Acest chip era voievodul mare A zlătarilor mergând călare.

Iară după dânsul, tot alese Șireaguri din sângura lui ceată Să ducea,-într-un rând tot câte șese, Căror urma ceailaltă gloată În pielcuța goală-golișoară Și scripind de neagră ca ș-o cioară.

Cei într-armați avea buzdugane De-aramă și nește lungi cuțite, Toți oameni nalți și groș' în ciolane, Cu păr îmburzit, barbe sperlite; Haine-avea lungi, scurte ș- învârstate, Unii fără mâneci, alții rupte-în spate.

În loc de steag purta ei o cioară De-argint, cu penele rășchierate Întracel chip, cât gândeai că zboară Plesnind în arepi cu-aur suflate. Músică făcea cu drâmboaie, Zdrâncănind clopoței de cioáie.

A treia, cu pasuri măsurate, Căldărarii mari de stat să-iviră; Toți căciulați, cu barbe-afumate. De tăria lor lumea să miră, Taie-în arămuri ca și-în șindile Și rabdă foame câte trii zile.

Armătura lor era ciocane Ferecate; toți erau călare. Dar unde mă tragi, o, Bălăbane, Ducătoriul acestòr, pre tare? De-asculta țigănia de tine, Era de dânsa cu mult mai bine!...

Ei încă după-al său steag urmează, Ce era de-aramă-o tipsioară Strălucind în toate părți cu raze, Ca și soarele de primăvară. Marș sufla-în trâmbiță răgitoare Ș'în loc de dobă, bătea-în căldare.

A patra venind să văzură Fierarii cu ale sale baroase, Arzătorii de cărbuni și zgură. Înarmați era ei și cu coase Pe nește druguri lungi îndreptate Și-în chipul lăncilor ferecate.

Ducul lor era Drăghici cu minte Carele multe veacuri văzusă Și totuș' din gură nici un dinte Încă pănă-atuncea nu-i căzusă; Acum ținea el a șeptea muiere Și totuș' să sâmțea la putere.

Trei sute de-armați număra ceata, Pedestrime-aleasă! Fieșcare Mergea voios și de războiu gata. Purta cu sine și de vânzare Seceri, cuțite, foarfece, zale Și nu le lipsea numa parale.

Cinghia lor mergea înaintea, Ce era de clopote și chimvale. Steag era tigaie de plăcinte Împodobită în jur cu zale Mărunte, de-oțăl și sclipitoare, Aninată pe-o lungă frigare.

Sosiră-apoi în șireaguri groase Lingurarii cu săcuri pe spate, Toți bine-îmbrăcați, cu barbe rase, De-a brâuri purtând nește bărzi late Ce toate soiuri de lemne taie, Arme pre bune și de bătaie.

Povața lor și vrednicul jude Era iubitoriul de dreptate Neagul ce numai de-o parte-aude. Și-i cel mai bun meșter de covate, De scafe, cauce, linguri, tăiere, Hâmbare, răváre și cuiere.

Horiul lor în fluiere și triște Cânta, lin tocănind pe-o covată, Cât putea sâmțirile să miște Fieșcui. Iară de steag, o lopată Prelungă-avea și cu dăscălie Făcută de maistor Pintilie.

Dar' cine-m va spune cum să cade Ceata slăvită care-acum vine! Musă ș-Apolloane, drăguț bade, Șoptește-mi vorbe și graiuri line, Că fără de-a ta dulce-însuflare Poetul haz și priință n-are.

Acești>a< era (pre limba curată Grăind) aurari, cea mai aleasă, Ordine din țigănia toată. Acestòr' nici de vodă le pasă, Când ploao la munți și pot să spele Aurul din apă, prin vălcele.

Avea la dreapta sulițe lunge Și nește săbii de-a stânga scurte. Care știa cum sulița-împunge, Cum de sabie trupul amurte, Acela trebuia să-aibă frică Și groază de-astă ceată voinică.

Steagul o suliță era, toată De-aur, cu codorâște văpsită Și cu fluturi de-argint învrâstată. Iar' orhestra, bine rânduită, Cânta marș în diple ș-alăúte Bătând în dobe-anume făcute.

Iară pe dânșii cu fală duce Tandaler inimosul, de care Nu cuteza nime să să-apuce, Așa era de harnic și tare. Spun că nu cunoștea nici o spaimă, Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.

Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate Mergea lăieții, goleții droaie, Mâncători zădarnici de bucate, Înarmați cu măciuci și cu maie; Muierile cu prunci mici în spate, De tot goale sau de jumătate.

Corcodèl pe dânși avea poruncă Să povățuiască-în rânduială, Corcodel care cu bobi aruncă Și cu vrăjituri oameni înșală. Ori cine ce va fura el știe, Spuindu-i dracu din răspântie.

Iară steagul era, după care Să ducea gloata de mortăciune Și de toate stârvuri mâncătoare O tearfă-aninată pe-o prăjină. Marșul sună-în cornuri mugătoare, Toți lolăindu-să-în gura mare.

După ce toți în giur s-așezară Rânduindu-să ca ș-o cunună Lăudă principiul adevară Ascultarea lor și voia bună; Apoi tare le dete poruncă Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.

Toate ce pănă-acum să cântară, Într-o vechie foarte pergamină S-află,-în mănăstirea de la Cioara, Și pot avea credință deplină, Fiind că să cetesc și-în hârțoaga Din mănăstirea de la Zănoaga.

Cartea din Cioara nu spune-aice Mai multe, iar cea din Zănoagă Mai adauge-încă (prin un „să zice") Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă, Care el cu cea tâmplare zisă, Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

„Vitează eghipteană rămășiță! De faraoni viță strălucită, Din vechi iroi tânără mlădiță! O, mândră țigănie cernită, Ascultă, ca să ții bine-aminte Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ț-am dat pământuri ș-olate, Împărțitu-ț-am arme voinice Precum și tot feliul de bucate, Vrând ca odată să să rădice Și neamul tău dintru mișelie, De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca și țăranii Ceialalți în mândra Muntenie Veți fi socotiți și voi țiganii, Dacă veți arăta hărnicie, Apărând țara cum să cuvine De turci sau alte limbe străine!...

Între Bărbătești ș-între-Inimoasa Este-un sat, care Spăteni să chiamă. Acolo va fi nespărioasa Tabăra voastră, băgând de samă De-a face toate câte domnească Măria-mea va să-i poruncească."

Atunci, într-o gură gloata zisă: „Mulțămim foarte mării-tale, Mai vârtos pentru mălaiu și clisă. Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale! Să dee pă-a noastră țigănie, I-om sătura noi dă bătălie."

Iar' apucând Gogoman voroava, „Luminate doamne!-În țara toată (Zisă) știm că ț-au răzbătut slava Și nu este cineva să poată Călca porunca mării-tale, Ba nici pe dreptate să te-înșale.

Dar (să ierți măria-ta!) să zice Că-ar hi dă tâlhari căile pline. Noi n-am vrea să-avem cu dânșii price, Ci-am trăi cu toată lumea bine! Deci ne temem să nu ne-asuprească Cumva pă drum laia tâlhărească!...

Rugăm dar pă măria-sa foarte Ca să ne deie pă drum vo pază, Ori oșteni ce n-au frică de moarte Sau și haiduci cu groaznice-obrază, Ca la primejdie să ne-ajute; Dă-ar hi măcar numa doao sute!"

La această cerere minunată Vlad zâmbind zisă: „N-aveți teamă! Orice laie tâlhărească-armată Să deie pe voi; numa luați samă Să n-arătați că cum v-ar fi frică Și-ți vedea că nu vă-o face nimică".

Aceste zicând vodă purceasă Lăsând pe țigani porniți în cale De la Flămânda cătr' Inimoasa, După porunca mării-sale. Pănă-aici cartea Zănoaghei spune Ce-în alte cronici nu să pune;

Iară cele ce de-acum urmează, Într-un chip s-află-în cărțile toate, Și fieș'care poate să crează Cestor întâmplări adevărate Ce să vor spune de-acum nainte, De nu cumva toată cartea minte.