Proză

Țiganiada:Cântecul a II

Țiganii trimit la Vlad solie, Să le scurte cale delungată. Dar', întracea, cum pe dăscălie Trebuiește-a să-arma ș-a să bate Sfătuiesc. Pe Romica răpește Cel rău, iar Parpangel pribegește.

Grija țiganilor cea mai mare Acum răzăma toată-în bucate, A rămânea-înapoi fieșcare Să sâlea, lângă cele-încărcate Carră cu mâncări, iar la-împărțală Era multă sfadă și cârteală.

Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale, Căci pe nemâncat nu putea merge, Zâcând că l-e greață cu rânze goale Să trapede-atâta și s-alerge!... Când era sătui, punea pricină Că le-ar fi rău și făcea hodină.

Așa făcând, abea câte-o millă Călătorea pe zi, păn' ce-odată Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă (Era-într-o zi pe-hodină-așezată): „Pasă! (grăi) strigă să să-adune Vóievozii și fețele bătrâne,

Că bune lucruri eu am și multe De-a le zice-în puține cuvinte, Dacă-or voi doară să mă-asculte; Și m-or asculta, de au minte!..." Ciurilă-îndată mearsă de-acia Și strigă-întru toată țigănia:

„Tot omul s-audă și să știe!... Că moșul Drăghici să strig mă mână, Ca tot îns' la cortul lui să vie, Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână, Căci premulte are să vă zică, Dar' veniți, curând, f...l în tică".

Cum s-auzi aceasta-în țigănie, La bătrânul Drăghici iaca vine Și să-adună murga boierie Cu fețele cele mai bătrâne. Iar' după ce toți în giur stătură, Întracesta chip moșneagul ură:

„Voi, bărbați buni! și-oameni de-omenie!... Dă mult am vrut să vă-aduc aminte Dă hele ce-îmblă pân cuget mie. Ori cum lucrurile să vă-alinte, Totuș' pare că-ar hi mai cu trabă Să călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ți îmbla durmind pă cale Cum voi ați făcut-o păn' aice; Nu-împliniți voia mării-sale. Dăci caută-a vă teme dă cerbice! Și vai noao! de cumva-ar înțălege Vodă că voi durmiți zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe (Necăutând că Drăghici nu gătasă Cu zisul): „Toți carii vreu să crepe Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă; Dar' eu n-oi merge dă-a nădușita, De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.

Dar, dă vreți a face cum voi spune, Să știți că vom nimeri mai bine. S-arătăm adecă în plecăciune Domnii, ca să nu ne mai mâne De-acum așa departe și iute, Sau încai drumul să ne mai scurte.

Să trimeată vodă pe-un vechil Care să-așeze ca să nu hie Pănă la Spăteni mai mult de-un mil; Apoi să ne deie slobozie Dă-a face trii hodini câte-odată!..." Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată: „Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..." De-aci toată mulțimea-adunată Lăudă sfat și vorbele sfinte, Și cu toții-împreună-așezară Solii să pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră, După-a lui Drăghici bună părere, Întracea să meargă câte-o țâră, Dar', ca să poată mai cu plăcere Călători țiganele gloate, Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înțelepțește Cumcă gloata sâlită de foame Va căuta să meargă bărbătește, Ca flămând pântece să-ș întrame. Ce nu face-un sfat bun câteodată!... Ferește de rău o țară toată!...

Îndată și numita solie Purceasă, ce fu din doao fețe Cele mai harnice-în țigănie, La cuvinte și gânduri istețe: Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă. Altul Găvan, cântăreț în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime Încă mai șezu la sfat, s-aleagă Ce-ar fi mai bun pentru țigănime Și-în ce chip trebile să-ș' direagă, Că-acum îș băgasă-în cap să-ș facă Tocmeală în țigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată, Vrând și el sfatul bun să-ș' arete, Așa grăi, șezând pe-o covată: „Îmi pare că voi pre pe-îndelete Și făr' nice-o grijă faceți drum, Și doară nice știți de ce? și cum?

Însă eu așa gândii în mine, Că pănă vom merge mai dăparte, Aici să ne-armăm cum să cuvine, Că nu să știe dân care parte Vrăjmașul vine, ș-e dă-a să teme Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toți hăi călare Naintea taberii să purceadă Armați, căutând oare dân care Lature turcii taie și pradă; Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare S-alerge dându-ne înștiințare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă, Văzând că vin asupra dâncoace, Să-apucăm fuga ha sănătoasă Încolo și să mérgem în pace Pănă când ne vor purta picioare, Numa să scăpăm de la strâmtoare."

Răzvan fierrariul încă să scoală Și-într-acest chip rostul său deschide: „Bine să zice: la fala goală Traista-i ușoară!... Zieu că-i de-a râde Cum Bălăban a fugi ne-învață, După ce ne armă cu gura-îndrăzneață.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie Dece să purtăm atâta pază Ca doară turcii să nu ne taie? La ce să-apucăm arma vitează, Când făr' arme ca fără povară Fuga este cu mult mai ușoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere Nu este fără sau a te bate Pentru țară, copii și muiere, Cum și pentru dragile bucate, Sau aruncându-ți arme necrunte A fugi gol-golișor la munte."

Răzvan era să mai zică, Dar' Vlaicu lingurariu începe A râde și glasul său rădică: „Eu nice-într-un chip nu pociu precepe Ce să-învârtește voao pân minte, Ca când ați avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie Turcii, și iacă-unii că să gată Dă fugă cu mare vitejie, Iar' alții să cocoresc îndată Și vor să taie-într'înșii ca-în clisă Gândire-ai că și-unii ș-alții visă.

În ce chip am venit pănă-aice, Așa să mergem dar' și dă-acie, Iar' dă ni s-ar pune doar' în price Cineva pă drum, cu vrăjmășie, Totdăuna-are să să păzască Răgula noastră țigănească,

Adecă fruntea hălui mai tare Să plecăm cu multă rugăminte (De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare). Iară când cu năvală herbinte Ar da pă noi o mai slabă laie, Atunci să stăm și noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putință Dă-a scăpa ș-a să-împăca cu buna... Căci, după-a mea dreaptă socotință, Viața noastră-i numai una, Care dă-o pierzi fără trabă-o dată, Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."

„Să mă bată Dumnezieu, că bine O nimeriși, Vlaice!... (barba sură Ștergându-și Gogu zise) Dar' cine Este-așa dă nebun fără măsură, Să să bage-în foc dă viu, și doară Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care Să scoală și dă războiu să gată Asupra hălor dă preste mare, Pă cari n-au văzut niceodată, Apoi pă-acei ucide și strică Cari lui nu i-au făcut nimică.

Dăci nice eu văd vreo pricină Ca să ne batem noi întradins Și să ne-ucidem fără dă vină; Dar', fiindcă-odată-armele-am prins, Să le ținem numa dă-o tâmplare, Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmașului încài dă parte Să ne putem născocorî-întrânse Noi încă cevaș dă-a noastră parte. Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse, Căci acolo n-ar hi mai mult șagă, Și-ar pieri doar țigănia-întreagă.

Numa ș-altă-încă règulă bună Țigănească-am să vă-aduc aminte: Ca să călătorim totdăună Aproape dă păduri, că nu minte Zisa vechie: „fuga-i rușinoasă, Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăst>a< chip, văzând noi dăparte Că vrăjmașul vine cu putere, Apucând tufa, scăpăm dă moarte, Iar' pă câmp (după a mea părere), Ca un iepure fuga dă-ai întinde, Totuși iuții gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu și el atunci Ș-aduse-aminte de graiu și zise: „Dar cum?... Voi uitarăți dă porunci Și dă hele ce Vlad Vodă scrise?... Socotind c-eți umbla cum vă place Dă capu vostru-încolea și-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare Nu sunteți mai mult, ci lăudată Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare Vă dete și v-armă dă-astă dată. Dăci trebue-a ne lua sama bine Ca să nu pățim cumva rușine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în față, Că-așa fără nice-o rânduială Nu putem nici pănă demineață Rămânea. Ce duh pă voi vă-înșală!... Cât e zioa gura nu vă tace, Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă ați luat armele-odată Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde; Căci arma nu este voao dată Ca pă mălaiu doar>ă< să-o puteți vinde Sau să tăiați numa căpățâne Dă curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare Tânăr Boroșmândru luă graiul Și zise: „Fraților! Mie-m' pare Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul, N-ar împunge; ghimpul dară face Firea lui cea dârză și pungace.

Arma la om este ca țăpușa La scaiu; dă-ahaia-armatul arată Cu-îndrăzneală fiecărui ușa Și-e totdăuna dă război gata; Iar' acum, ahăl tare să ține Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi dă-armătură bună Să ne grijim cât mai dăgrabă. Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie? Ș-aflu așa c-ar putea să fie:

Ca fiește care dintre noi Să fie cu totul ferrecat, Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu, Ca să n-aibă teamă dă tăiat Sau pușcat, nici frică dă moarte, Ci tot vitejește să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar și mai bine Să ne putem face toți legați, Ca vitejii dân zile bătrâne, Cari dă multe ori și ne armați Aflându-să-în mijloc dă războaie Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură În zioa dă-azi nu să poată face Fără numa prin fermecătură, Care-acum dă multă vreme-încoace Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde În hierr, dă la cap pân' în picioare. Așa, cu vrăjmașul noi oriunde Vom sta fără frică la strâmtoare, Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos, Eu taiu în carnea lui ș-în os.

Oastea noastră așa-purure-întreagă Va rămânea și nebiruită. Așa facă cui viața e dragă, Și va scăpa dă moartea urâtă. Numai cât, lângă ahaia Trebuie ș-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac Alții războiul, numa cu-o mână Lăsând alantră mână dă brac Ci după-orânduială mai bună Trăbuie cu amândoao dă-odată Țigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă O sabie bună-în mâna dreaptă, Iar' în stânga-o suliță cu trabă, Ca sosind cu vrăjmașul la faptă, Cu sulița să-împungă, s-oboară, Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi și s-aibă fiește care Un laț dă fune pe lângă sâne, Ca, când s-ar ostăni foarte tare, Să-l arunce-între-oștile străine, Și-apucând pe-unul să-l târnosască Pănă la tabăra țigănească.

Cum vă place dar a mea părere Și dă-aveți ei împrotivă-a zice?..." Dragomir atunci arătă vrere De-a grăi doară ceva de price, Și să grăiască gura-și deschisă, Dar' apoi iară tăcu și râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată, Dondul lingurariu, și el zisă (Barbă netezându-și afumată): „Boroșmândru taie-în turci ca-în clisă, Ba târnosi pe unul ș-acasă Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraților, sfatul ahăl și toate Ce vorbiți voi n-ajung o zală. Ce ni-s dă folos atâte înarmate!... Eu știu o mai bună rânduială, După care noi pă dăscălie Putem să facem și bătălie

Adecă,-împrejur dă țigănie Să ne săpăm nește gropi afunde, Ca venind turcii cu răpezie Să cază-în iele și să să-afunde Unul după-alaltul, toți grămadă, Ca și lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite Cu frunzare, paie și nuiele, Numadăcât să cază-oborâte, Când ar călca cineva pă ele. Și vă-încredințăz, dă bună samă, Că n'om avea-în țigănie teamă."

Atuncea și Tandaler să scoală Grăind: „Ș-asta tu chiemi bătălie, Dondule, când tu șezând în poală La muiere, vrăjmașul să-ți vie Orbiș', căzând în gropile tale? Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare, Iacă Zăgan ursariul aleargă Într-un suflet la neagră-adunare, Ce era pe o șèștină largă, Și sosând abea putu să zică: „Vaileo! vaileo, că nu știți nimica!"...

Obosit cu fața spăimântată, Abea răsuflând, gura căscasă Să spuie tâmplarea-înfricoșată, Dară-în gâtlej ș-atunci îi rămasă Cuvânt, și-abea cât zise: "Romica!... Au, vaileo! că voi nu știți nimica!...

Întracea căutând gloata murgie Sta cu gura de-o palmă căscată, Neștiind ce feliu de mișelie De-a le mai spune-ursariul să gată, Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare Așa spusă jelnica tâmplare:

„Oh! (strigă el) voi nu știți nimica, Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!... Váileò că vi s'au răpit Romica Lui Goleman, Romica frumoasă!" Asta-auzind, ca și muți stătură, Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulți după-acea să sculară Și-adunarea era să să spargă, Când sumețul Tandaler în poară Să puse zicând: „Lăsați să meargă Pă hăi căror dă dânsa le pasă, Ce-avem noi cu Romica frumoasă?

Fugit-a hi, doar cine știe Cu ce feliu dă flecău, păntru care Dor va fi sâmțind și libovie, Dar noao pentru-o fată fugare Nu să cade-a lăsa lucru-n doao, Așa grăiește Tandaler voao!..."

„Ba latră Tandaler ca ș-un câne" (Tânăr Parpangel atunce zisă). „Un fleac ș-om dă nimic el rămâne Pănă va dovedi cele zise." Aceste zicând, cu buzduganul Amenință mănios țiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete În cumpănă, ce-ar avea să facă: Ori să-i răspunză, sau să-i arete Cu fapta, decât prin vorbă sacă, Zlătariului, că n-are dreptate, Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulți alții l-opriră De nu putu la cela pătrunde, Dar' nice lui Parpangel slăbiră Coardele văzând că nu-i răspunde Vrăjmașul, ci spre dânsul aleargă Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ș-îi făcea capul tot bucățele Cu greu buzduganul său de-aramă, De nu-l sprijineai tu, Viorele, Care bine băgaseși de samă Că Parpangel să gată să deie Și-l opriș ținându-l de minteie.

Apoi mai mulți de-o parte ș-alaltă Mestecându-să-abea-i despărțiră, Că, de nu, doară sângele baltă Curgea ș-unul pe-alt făcea tot țirră, Însă măcar că-osăbiți stătură, A sudui nu-înceta din gură.

„Așteaptă, tâlhariule dă câine, Așa n-ei scăpa tu totdăună." Strigă Tandaler, pe care ține Bratul, Danciul și mai mulți împreună; Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace, Cioroiule, dacă moartea-ți place!"

Așa, dintr-o micșoară scânteie, O mare să scornea bobătaie; Pentru-o tânără mândră femeie Era doi viteji mai să să taie! Însă zlătariu-ș adusă-aminte De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică Precum ar fi dus cineva-în silă; Deci, nezicând nimărui nimică, Gândi să meargă după copilă, Apoi aflând-o să-întoarcă iară Și să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată S-apucasă acum și de piică, Pentru-a lui Goleman mândră fată. Cesta zicea că buna Romică Este-a lui, cela-a lui. După-îndată Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul să dăpărară, Neputând unul pe-alt să supună Sau la pământ oarecum s-oboară, Dederă-a să prici depreună Care-întii (de voie, nu de frică!) Trebuie să-și ia mâna din piică...

„Lasă-mă dă păr" (striga Păpară). „Lasă tu-întii", zicea Ganafir, Cela „ba tu", cesta „ba tu", iară Zâcând tot îș smugea câte-un fir. Păn' ce după lungă dăpărată Amândoi să lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată În toată tabăra mai frumoasă, Fată-în păr și-încă nemăritată, Parpangel în taină-o încredințasă, Și cât mai curund cununie, Și fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră Era vestit din zile bătrâne Un codru (precum să zicea prin sate) Lăcuit numa de mândre zâne, Ce să zic măestre și frumoase, Cele tari, ba și cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară Pănă târziu cătră miazănoapte; Prin văzduh cântând joacă și zboară Și-osăbite pricinuiesc fapte, De puțini văzute sau de nime, Precum s-au pomenit din vechime.

Mulți povestea c-acolo s-arată Năluci, ce spárie și-înfioară Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată, Ori că nu mai nemerește-afară, Ori, deși esse, totuș' or'câtă Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită Ce Sătana de curând zidisă, Cu gândul ca să bage-în ispită Pre toți vitejii creștinești și să Facă ca,-întru dezmierdări ș-ospețe Petrecând, de-arme să să dezvețe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere Și să-l deie turcilor pe mână, Căci, după-a lui gubávă părere Era turceasca lege păgână Din ce din ce mai mare să crească Și să să stângă cea creștinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă, Prin osăbite tâmplări ciudate Cei mai viteji voinici s-adunasă; Uitându-și de sine și de toate, O desmierdată ducea viață Fără grijă, supărări și greață.

Inima ce le poftea, de toate Avea ei în cea curte măiastră: Tot feliu de beuturi și bucate, Vășmânturi cu pòrfiră și lastră, Casele domnește împodobite Ș'ori ce poate-ochi omenești s-învite.

Tinere și frumușele-argate După gust: oachieșe, nierioare, În urșinìc și mătasă-îmbrăcate Era voinicilor slujitoare, Ibovnice și dragi soțioare, Fără pismă, sfadă și mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă, Dănțuind la cântare de laută; Iar' coleà, pe divan de mătasă, Alta zăreai șezând ce nu caută La cei alalți, numa între sine Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd și șuguiesc o parte, Colea sărutând să strâng în brață, Iar' alții caută și mai departe Și, ca când n-ar fi nime de față, Fără de nunu mare fac nuntă Ș-aduc lui Amor jârtvă necruntă.

Mai la mulți tineri țigani plăcusă, Deci învălind'o-într-o neagră ceață, O răpi din tabără ș-o dusă Tocma-întracea curte-a lui vrăjită, Din afară cu totul aurită.

Acest lucru pre gloata murgie Umplusă de jele și de frică. Dar', o tinăr Parpangele, ție Nu-ți mai tihnește-în lume nimică Și te mistuiești cu jele ascunsă De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ș-afară Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave, Bietu-ș' căută pierduta fecioară, Slăbindu-i picioarele cimpave, În urmă, de dor și jele mare, Să trânti gios și vru să să-omoare.

„Ai! ursită neagră și păgână! (Strigă cu lacrime și duroare!) Cum de-mi răpiș' tu iubita zână! Ah! cum întunecași al mieu soare! Iar', dă-mi iai a traiului dulceață, Pentru ce- mi cruți ahastă viață?

O! mie ca sufletul Romică, Dragă, neasămănată copilă! Dă mursa proaspătă mai dulcică, Decât o turturea mai cu milă, Decât o mielușică mai blândă, Mai netedă și mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară, Mai dragă decât vremea sărină, Mai lúcedă dă steaua dă sară! Deh! vină-m o, drag suflete! Vină, Dulce Romică, și bunișoară, Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ș' făcea moarte Să fie-avut un cuțit la sine, Însă tabăra era departe, Și-în pregiur nu era nici un spine Să să-împungă, nici apă sau groapă, Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi șoptești, musă, în urechie!... Cântecul doară să-m fârșesc? Însă Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!... Cum căpăstru și zebele frânsă, Niceî vra de poposit să știe, Nici s-abată-în d-alba țigănie?

Apoi ști cum Parpangel rămasă Sângur-sângurel în cea pădure, Plângându-și pe Romica frumoasă, De piatră-ar fi care să să-îndure A-l lăsa de jaf sau a nu spune De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli și plânsă, În zădar moartea chiemând amară, Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă Și să sculă la drumul său iară. Și cu lăuta de-a susuoară Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el și cată, Căci în drum pe nime nu tâlnește; Și măcar poposind câteodată, În toate laturile privește, Totuș' nu vede-omenească viță, Ba nice vită, câne sau mâță.

Iară el tot trapădă nainte Pă drumul care-întii apucasă, Păn' ce-are clisă-în traista cu ținte, Dar, când merindea fârși de-acasă, Atunci întii băgă el de samă Că e greu a trăi fără zamă

Și cumcă măcar ce viteaz mare Cu foamea nu poate să să bată. De unde scoasă-o dovadă tare, Că nu oastea cea mai bine-armată, Însă mai vârtos hrana cea bună Bate pre nepreten totdeună.

Dar' este-un feliu de lucru nemare, Cui latinii zic casus fortitus, Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare Și nu să știe, de zios au de sus Ivindu-să-aòrea-într-o minută, Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta și zlătariului nost, Neașteptată-ajutorință dede; Căci acum i să-urâsă cu post Și iaca nimeri, cine-ar crede! La o curte-în mijloc de pădure, Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă Și de călători amegitoare; El gândea că merge drept pe-aleasă Cărare și pe-a sale picioare, Dar' a iadului năluci îl poartă Și-l pun tocma supt a curții poartă.

Știind el că cântărețul bun Pretutindene-e primit în țară, Mearsă drept la poartă (precum spun) Și dede portarului bună sară, Iar' cela văzând că e lăutaș, Grăi: „Bine-ai venit țigănaș!...

Tocma ne lipsește-unul ca tine, Ian' pasă numa sus în polată Și să ști că vei fi primit bine!" Iar' el n-așteptă multă-îmbiată; Ci-în grabă drept acolo să duse, Unde cela-i arătă și-i spusă.

„Ei! bre, bre! bine-ai venit țigane!..." „Bine-am găsit, coconașilor!..." Așa răsunară-îmbele strane. „De mult de un lăutariu aveam dor", Adausără coconașii care Acolo făcea chief ș-ospătare.

Țiganul văzând mesele pline Cu mâncări își linge buze-ades Ș-ochii-înfipți tot la bucate ține. În urmă le spune pe-înțeles Cumcă de ieri sară n-au mâncat Și limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie De mâncat și de beut, cât va cere. Sărac Parpangel !...-era să pieie Cu tine și cea sfântă putere Cântăreață ce aveai tu rară, De n-ai fi cântat întracea sară.

FÂRȘIT