Proză

Țiganiada:Cântecul a V

Țiganii la sfat n-au bună plază; Tandaler ca ș-un bărbat s-arată, Vodă tabăra le cercetează Cu garda sa turcește-îmbrăcată. Pe Parpangel abea la viață Întoarce mamă-sa isteață.

Acum laia țigănească-armată Nu era departe d-Inimoasa Hodinind și mergând câteodată; Iară la crieri coapta și bărboasa Bătrânime cu cei mai de cinste Să sfătuiea, ca și mai nainte.

Căci acum și-înțăleaptă solie De-oarecâteva zile-întorsese Cu răspunsul bun de la domnie Zicând, precum vodă le spusese Și cum au aflatau a sa mărie, Toate după pofta lor să fie.

Adecă-întii, ca de la Flămânda Păn la-Inimoasa numa trei mile Să fie, când or merge curânda; A doao, să facă-în toate zile Atâta hodini câte le place, Să mânce, să beie și să joace.

Numa de una grijă să poarte: Când s-ar tâmpina cu turci în față, Să nu-ș aducă-aminte de moarte, Dar' inimă s-arate-îndrăzneață, Că, de-or fugi ș-or întoarce spate, Nu le va mai trimite bucate.

După multe sfaturi și cuvinte Spuind fieșcare a sa părere, Bălăban, aducându-și aminte De vorbit, graiu ș-ascultare cere; Și văzând că nime nu-l smintește, Rădicând glasul, așa rostește:

„Bărbați buni, mai nainte de toate Cred eu că-ar trebui să să-așeze: Oare suntem sâliți a ne bate Cu turcii? Că-având mințile treze, Lesne vom precepe dintru-ahastă Cum că-o mare ne-așteptată năpastă!

Pentru ce vodă-aici ne trimisă? Pentru ce ne pusă-armele-în spate? Pentru ce dete mălaiu cu clisă...? Aheste nu mi-s lucruri curate!... Și mă tem ca nu, cu bună știre, Să fim trimiși aici la pierire.

Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine Să ne tragem în sus, cătră munte, Să nu-așteptăm pănă turcul vine În sângele nostru să să-încrunte; Și Cetatea Neagră este locul, Unde ne vom aștepta norocul."

Goleman încă-atunci de potrivă Într-acest chip rostul său deschisă: „Tot care n-are minte ponivă Și privind cu ochii doar' nu visă, Trebuie să vază, să-înțăleagă Că Vlad Vodă-au făcut cu noi șagă.

Au socotiți voi că el nu știe Cu câtă putere turcul vine, Ca să puie țara supt robie? Înprotiva-ahăstor oști păgâne Noi avem să stăm cu vitejie, Măcar și de-ar fi de sute-o mie.

Adecă, turcii venind să lovească Întii pă noi, ș-întia năvală Oastea țigană s-o sprijinească, Ca el apoi, fără de-ostăneală, Să deie pe dânși, de-a noastră moarte Slăbiți, și biruință să poarte.

Spúneți-m acum: pentru ce s-ascunde? Pentru ce nu sunt oameni prin sate? Toți au fugit și nu să știe-unde, Ducând cu sine toate bucate. Au văzut-ați trecând din loc în loc Vrun om, vrun câine sau dobitoc?

Cum dară să nu putem noi crede Cumcă suntem amânați la moarte, Ca și nește mișele cirede? Oh! amară și cumplită soarte! Inima-m pare că să despică Dă mare jele, bănat și frică."

Atunci Tandaler cu sumeție Sculându-să: -„O, voi toți, iepuri fricoși (Zise), câți sunteți în țigănie! Dar' de voi mă mir, bătrânilor moși, Cum puteți asculta cu răbdare Tot dă frică și dă spăimântare!

Noi să fugim! Și-încătro? Dar' unde? Și pentru ce? Sau doară dă frică? Care să teme să poate-ascunde: Iacă codrul!... Dară cui voinică Încă-în sânișor inima bate, Locului va sta pănă când poate.

Iar' de-au vrut vodă să-ș facă-izbândă Asupra toatei țigănești laie Și-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă Pentru nește clise și mălaie, Să-i arete-acum țiganii dară Că nici ei sunt pui dă căprioară."

Abea fârși Tandaler cuvântarea, Când iacă, cu mare bucurie, Sfatu-i întări toată-adunarea Cea mai multă și mai tinerie, Numa bătrânii ceva-îndoială Avea pentr-a turcilor năvală.

Nici în zădar să temea, că iată, Să-aud de departe țipete dese: Pentrucă-avangarda spăimântată Care după bureți să dusese, De pe-un gruieți oblicisă-o mare Ceată de păgâni venind călare.

Și-într-un suflet alergând acasă Striga: „Fugiți, că turcii vin, iacă!" Iar' laia țigănească fricoasă De spaimă nu știea ce să facă. Cu vaiete mari și cu plânsoare Căuta-încoace și-încolea scăpare.

Adunarea noastră prenălțată, De-atâta zarvă cu rebelie, Abea-în urmă și ia să deșteaptă Ș-uitându-și de arme, de bătălie, Apucà fuga cea sănătoasă Năzuind la tufa cea mai deasă.

Însă-acuma nu e cu putință Cíneva să scape, să să-ascundă; Pentru-aceaia toți cu bizuință Acolo să bagă și s-afundă Unde văd că-i grămada mai mare Ș-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.

Cum oile blânde prin ocoale Când aulmă lupul pe de-aproape Ascunzându-și capetele sale, Care de care precât încape Între celelalte să vârește, Iar' de-apărat nici una gândește,

Așa țiganii săracii grămadă Îmbulzându-să-într-un loc s-adună, Ș-ascund capetele să nu vadă Cum turcii vin în chip de fortună, Hăi! pe dânșii-acuși, acuși să deie Și dulce viață să le ieie.

Dar' când sosi vrăjmașul în față, Toți la pământ căzând își plecară Grumazii și întinsără brață, Milă cerșind cu lacremi amară: „Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă, Pierit-au țigănia săracă!..."

Într-acea-un turc la grămada-întie Țigănească de-aproape sosisă, Care-în mână țiind o hârtie Într-acest chip le ceti și zisă: „Fiindcă voi, cioare blăstămate, Ați socotit cu noi a vă bate

Ș-armele cu neauzită-ocară Pe turci au rădicat toată ordia Voastră!-acum dar ian' ieșiți afară S-alégem a cui e voinicia! Care n-a ieși este-un calic, Iepure fricos ș-om de nimic.

Și pentrucă-au cutezat să poarte Armele ce-a purta să cuvine La voinici, să va certa cu moarte, Drept ce-au făcut armelor rușine!... Iar' muierea lui și copii Nevinovați să vor da robii."

Țiganii înțălegând aceste, Toți încremeniră de frică: Cesta léșină fără de veste, Cela-amúrte, nu sâmte nimică, Altul să vaietă-în gura mare, Iar altul plânge cu suspinare.

Mai toți acu de sineș' uitasă, Numa Neicul încă firea-ș' ține Și la tâmplarea cea mai jeloasă Socotindu-să puțin în sine, Un bun cuget îi nimeri-în minte, Să iasă turcilor înainte,

Ca doar va putea ceva să facă Prin rugăminte și plecăciune, Pentru cea țigănime săracă. Deci luând ș-alte fețe bătrâne, Mearsă-înaintea celùi mai mare Și-îngenunchiend grăi cu plânsoare:

„Domnilor turci! deh, fie-vă milă Dă țigănia noastră săracă! Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă, Ca mai rău doară să nu petreacă, Au trebuit armele să-îmbrace Neavând dă nevoie ce mai face!

Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină, Numa Dumnezieu lui să plătească, Căci el ne-au băgat în hastă tină, Dar' vița noastră țigănească Cu toată lumea trăiește-în pace Și zieu că bătălia nu-i place.

Dăci nu vă lăcomiți într-atâta La țigane suflete mișele. Luați-ne-averile și pita, Desbrăcați-ne pănă la piele, Numa ne lăsați dă mângăiere Viață, copii și muiere.

Știți bine că și la voi săracii Țigani trăiesc numa din milă, Făcând slujbă și plătind hăracii, Nici la războiu merg numa dă sâlă. Dăci iertați-ne acum de-o dată, Să vă ierte Maica Precurată!...

O! iertați-ne, luna să vă-ajute! Mahomet mulți ani să vă trăiască! Hie uitate hele trecute!... Dumnezieu pe loc să ne treznească Dă suntem noi dă vină-într-ahastă, Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.

Și ce folos de-acolea vă este, Deacă ne luați dulcea viață Ș-a noastre vor rămânea neveste Cu mititei copilași în brață? Noi om pieri,-adevărat! dar' ele Or purta după noi lungă jele."

Aici Neicul era să mai zică, Când Răzvan țiind ochi la povață, Cu bucurie glasul rădică: „Eta! domnul măria-sa, față!..." Căci cunoștea pe Vlad foarte bine, Măcar era-în hainele străine.

Ș-aiavea cu călărime-aleasă Vlad era, pe care ca mai lesne Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă Turcește din cap pănă în glezne, Într-adins hotărând s-abată La țigănimea noastră-întrarmată.

Deci Vodă cu mânie sâlită, Căci abea putea râsul să-ș' ție, „O! (strigă) prăsilă ticăită! Aceasta-i a voastră vitejie? Pentru-asta v-am dat arme ș-olate Și vă hrănesc, cioare blăstămate!...

Ca,-în loc de-a vă-apăra draga țară Ș-a vă bate cu turcii păgâni, Asupra mea să vorbiți ocară? După-aceaia să vă dați în mâni La câteva sute de vrăjmași, Voi, atâte mii de-armați ostași?

Iacă, să știți că de-acu bucate Nu voi da, de n-eți pune sâlință Cu turcii-încai o dată-a vă bate Făcând asupra lor biruință, Iar' de v-eți pleca turcilor ca noao, Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"

„Să ierți Măria ta (Neicu zisă), Noi suntem fără de nice-o vină, Că cine-ar hi crezut ca să ni să Tâmple-una ca-aceasta și să vină Pe noi munteni îmbrăcați turcește? Însuș' măria-ta socotește!...

Dar' totuș' socotind pe dreptate, Zieu! nu să cădea mării-tale Să ne bagi atâta frică-în spate Cu cele blăstămate cealmale!... Asta (Dumnezieu să te trăiască), Zieu că nu fu glumă țigănească!"

Într-acea iacă repezit vine Un călăraș dând lui Vodă știre Cumcă-un stul din oștile păgâne Nu departe, lângă-o mănăstire Odihnind ar fi și, cum să pare, Așteptând altă ceată mai mare.

Cum principul această-înțăleasă, Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată Cu munteana călărime-aleasă, Iar' țigănimea noastră bărbată: Ca din vis acuma să rădică Bucuroasă că-au scăpat de frică.

Ci peste puțin întoarsă iară Bărbăția lor cea de după-ușă: Cât călăreții să depărtară Muntenești, iată, ca din culcușă Iepurii scorniți, așa ieșiră Uitându-și de frica ce pățiră.

Toți apoi a să mira-începură Cum au putut ei să să spăimânte De-acea nevoiașă-adunătură De munteni în străine veștmânte?

Toți acum arăta vitejie Ca când nu s-ar teme nici de-o mie. Iar' Muțul rumpând lunga tăcere, „Dar, ian întoarceți acum încoace, Vitejilor (din toată putere Strigă), voi, căror numa vă place Furiș' a veni cu-înșelăciuni Ș-a spăria pruncii din tăciuni!"

De-acolea-îndemnându-să mai toată Murga țigănime,-inimă prinsă Ș-acum avea chief să să și bată, Dar' ceata muntenească fuga-întinsă Ș-altul nu era nime cu care Să-ș' poată stâmpăra râvna mare.

Însă, de-ar fi-inimă și vărtute La om, tot într-aceaiaș' măsură Cu gura,-o! câte și câte sute De viteji ar fi biruiți cu-o gură Atunci cel cu gura cea mai mare Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.

Cumcă lucrul nu-i așa, s-arată Din cele ce eu acum voi spune: Tocma când avea chief de-a să bate Țiganii fără de-îmbieciune, Un prilej bun tâmplarea le-adusă De-a-ș' stâmpăra dârzia nespusă.

Căci Omár Páșa iacă le vine Cu o groasă-ordie tocma-în față. Omar, care-a oștilor păgâne Atuncia era-întia povață, Eșisă din tabăra turcească Locurile-împrejur s-iscodească.

Cum țiganii zăriră departe Venind cu oaste-așa număroasă, Iarăș căzură-în fiori de moarte Și toată gura iară-încetasă, De nu le-ar fi scos grija din minte Tandaler, cu ceste cuvinte:

„Tot omul s-auză, să-înțăleagă Că Vlad Vodă iară pă noi vine Și vra doară să-ș' mai facă șagă; Dar' fiți bărbați și vă țineți bine, Nice vă dați cu-una sau cu doao, Că nici voi sunteți făcuți din oao."

Mergând aceasta din gură-în gură Și din om în om prin țigănie, Mare la toți făcu-îndemnătură; Deci gândeai că morții iară-învie! Fieșcare cum poate s-armează Ș-a ieși la bătaie cutează.

Pănă ei să-înarmă pe-apucate, Turcii-acu foarte-aproape sosisă, Dar oblicind țiganele gloate, Omar stete și-o ceată trimisă Să-i aducă oar' câțiva-înainte Ca să-i cerceteze din cuvinte.

Însă-acu laia cea mai voinică Era gata de-a să tâmpinare, Ca când n-ar cunoaște nice-o frică, Așa era râvna lor de mare! De lòlot, úiete și strigate Suna-împrejur locurile toate.

Năvălind apoi de toată parte Era tocma să să și lovească, Când Parpangel sărind îi desparte, Care-în buiguiala nebunească Alergând, în cea parte-ajunsese Și făr' veste-înainte le iese.

Calu-îi alerga, gândeai că zboară, Drept la șireagurile păgâne. Țigănimea văzând astă rară Vitejie, că-un sângur de sine Pe-o oaste-întreagă face năvală Și mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.

Oblicind păgânii-atâta gloată Asupră-le venind cu tărie, Iar mai vârtos armătura toată A lui Arginean n-au vrut să ție Nici o minută locul, ci-în pripă Mearsără care-încătro-în răsipă.

Parpangel după dânșii s-alungă, Dar, o! tâmplare nenorocită, Sărind calul peste-o râpă lungă Căzu călărețul fără-ispită Cu capu-în gios și-în tină rămasă; Calul fugi ca când nu i-ar pasă.

Țiganii, dacă din ochi scăpară Pe turci cu cel voinic împreună (Căci nu știa că-i Parpangel), iară Să-întoarsără-acasă-în voie bună, Cu mare triumf și bucurie C-au alungat muntenească-ordie.

Bine să zice: cui vra norocul, Și durmind îi cade piara-în gură! A norocului fu ș-aici jocul, Însă țiganii nu pricepură. Tocma când Omar era să vie Să-împresoare biata țigănie,

Vlad Vodă cu garda sa voinică Fără veste ieșind îl năvale, Multe sute-i taie și dimică Strâmtorându-l într-o-îngustă vale, Ș-abea sângur Omar cu puține Au putut scăpa gloate păgâne.

Dar' țiganii noștri credea tare Și vârtos că munteni acei fură Ce pe dânși venisă să-i omoare, Îmbrăcați în turcească muntúră; Aceasta povestea ei cu fală. Cum nemintea pe oameni înșală!...

Într-acea-a lui biet Parpangel mamă, Fiind afundată-în jele mare Ș-șteptând cu luare de samă, Minunat acest lucru-i pare Că pre fiu-și cu a sa mireasă Încă nu vede sosând acasă.

Deci Brândușa (căci așa pe nume Să chiema) fiind fermecătoare, Doară-atunci cea mai vestită-în lume, Ce sâtirea dracii din vâltoare, Ba cu fermecături neauzite Oamenii strămuta-în fieri și vite,

Tot feliu-încântă ea de jivină Și cumu-i vine-în minte-o preface, Apoi descântă cât bați în mână Strămutatele jivini sărace, Și nu este-un feliu de măestrie La care-învățată să nu fie,

Fiind amărâtă și vrând să știe Unde fiiul ei atâta rămâne Și doar' de este Romica vie, Luă doao fermecate frâne Din róșii făcute strămătură, Șoptind cu sine ceva din gură.

Cum fârși neînțălese cuvinte, Iacă doao pregroaznice bale Fără veste-i steteră-înainte; Guși avea pestricate și foale, Însă cu-arepi și solzuri pe spate Și nește coade lungi, cârlibate.

Puindu-le-apoi frâne de lână Obrazui-în pulbere-o căruță Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână, Pe care șezând bale sumuță Și iacă-în cotigă făr de roate Vrăjitoarea văzduhul străbate.

Băláurii-înhămați zboară ca vântul Precum striga-i mână și-i duce. Într-un ceas cungiură pământul Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce De-a-și găsi fiiul dorit. În urmă Foarte-amărâtă cursul său curmă.

Supt o râpă-adâncă să pogoară Și luând de pe bălauri căpestre, Le face semn ca din ochi să piară; Ducându-să-apoi fierele măiestre, Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie Și cât poate, de trei ori țipoaie.

Mai degrabă decât o clipită, Mulțime de duhuri necurate Din toate laturi vinea pornită, Iar' ea-începe a-i sitiri să caute Sau să spuie-unde fiiu rămâne Și pentru ce-acasă nu mai vine!

Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viață, Dar' numa cât sufletul nu-i iasă; Noi ț-om fi păn la dânsul povață!" Deacă-aceasta Brândușa-înțăleasă, Îndată-alergă cu osârdie Ducând-o cel din răspântie.

Acolo sosind maica duioasă Ș-află fiiul mai fără viață. Trupu-i rădică și frântele-oase, Luându-l pe bietele brață, Îl pusă-în căruța cea vrăjită Și zbură cu el într-o clipită.

Dusă-l între nește munți de-aproape, Sus pe-o stâncă naltă și rătundă Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape Ce să-áflă-într-o peșteră afundă, Apoi cu ierburi cunoscute În tot chipul cercă să-i ajute.

Unele fierbe ia-într-o căldare, Din altele stoarce mustăreață, Iar' din altele-i face scăldătoare: Iarba vântului și iarbă creață, Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniță, nalbă, mătăcină,

Plătàgină, sovârv cu cicoare, Troscoțel, podbeál și mătrăgună Și de-alte mai multe ierburi care Stoarse, mestecate depreună Ș-în mai multe chipuri prefăcute Trebuie bolnavului s-ajute.

Iar' după ce cu ceste toate Îl scăldă, l-învălui și l-unsă, Inima-i începu iar' a bate, Sânge-în moarte mădulări pătrunsă Ș-a treia zi cătră dimineață Semne-aiavea dete de viață.

A răsufla-începe câteodată Și-a mișca mânile și picioare; Ca și din somn apoi să deșteaptă Și, căutând la toate împrejur, pare Că caută la maică-sa cu-obidă Și ochii iară va să-ș închidă.

Iar Brândușa strângându-l de mână Amar să cânta: „Dăh, Parpangele! Dăh! mai clipește cu ha lumină A ochilor tăi plină de jele!... Și caută la mamă-ta săracă, N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."

Atâta fură de putincioase Vaietele de maica-obidată, Cât de la pragul morții să-întoarse Sufletul lui Parpangel îndată Și, deschizând ochii-adoooară, Așa cuvântă cu jele-amară:

„O mamă! zieu, păcat neiertat Fi-ț-va, că mă treziși la viață. O clipită de m-ai hi lăsat, Eu vedeam față de față Toate hele ce vor hi să hie De-acum nainte pănă-în vecie!..."

Dar mamă-sa-l mângáie și-l sărută: Spuindu-i toate ce să tâmplasă, Și-într-acea cu leacuri îi ajută. Iar' dacă de Romica frumoasă Îș' adusă-aminte,-atunci de toate Ș-uită de mai nainte visate.

Căci Brândușa l-încredință tare Și vârtos că Romica trăiește Și-încă este-întreagă fată mare, Nici pe altul cineva iubește. Cu d-este și leacuri de folos Curând îl făcu ea sănătos.

Iar' după ce-întreg ca și nainte Tânărul țigan acuma stete, Mamă-să-i dete-în calde plăcinte Farmece, care-avea, pe-îndelete, Farmece de somn aducătoare, Însă trupului nestricătoare.

Parpangel căzu ca mort îndată, Iar' însă culcându-l lângă sine, În cotiga sa cea fermecată, Zbură din locurile străine Drept acasă-în d-alba țigănie, Unde pe toți află-în bucurie.

Căci și Romica tocmai sosisă Și spusese toată-a sa tâmplare: Cum ea la cea curte nimerisă, Cum apoi curtea-într-o baltă mare S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă În urmă-o măgăriță-aripoasă.

Brândușa, de nimene văzută, Sosi tocma după cina mare Și iarăș', prin farmecă știută, Trezindu-și fiiul din somnul tare Trimisă după mândra Romică Ca să ș-o facă nuoră și fiică.