Proză

Țiganiada:Cântecul a VI

Sătana cade-în melanholie Socotind asupra sorții sale; A iadului s-adùnă boierie Și să sfătuiește cu ce cale Va s-ajute turceștilor gloate; Țiganilor să fârșesc bucate.

Acum peste-ochian șoimanul soare Strălucea dositelor ostroave, Noaptea cu neagra sa învălitoare Câmpi acoperisă și dumbrave, Iar' de grele-ostăneli obosita Dulce răpăusa prin staure vita.

Numa fieri priveghia răpitoare Și bărbații cu cugete rele; Lupul gonea după căprioare, Buha vâna-în tufe păsărele, Ș-umbla ș-alte jivini stricătoare Ce-întunerec iubind fug de soare.

Era vremea tocma-întiaș dată Când cântă cocoșii de cu sară, Ș-încălecând mături sau lopată La Rătezat strigòile zboară, Când să preumblă cele frumoase Strâmbând oamenilor dreptele-oase.

Toate-adecă-odihnea cele bune, Numa cele rele, blăstămate, Umbla după-a lor înșelăciune, Cum sunt duhurile necurate Care nu dorm nice-odinioară, Ci noaptea-în toate părțile zboară.

Tocma pe-acea vreme, supt afunda Tartárului peștere, Sătana Scoțind capul afară din unda Văpăii nestânse, cu tirana Sa privire, pe diavoli învită Să muncească făptura osândită,

Iar' el prin aceasta să desfată Ca ș-un craiu tiran după bătaie, Când vede-oastea vrăjmașă junghiată, Când noroade-întregi strică și taie Și e mâhnit numa că nu poate Așa tăia noroadele toate.

Însă-într-această noapte, de care Zic eu, după ce oar'câtă vreme Sătana căută cu desfătare Cum chinuita făptură geme, În gânduri căzu și socotele Ce-i pricinuiră-amară jele.

Pentru că cugetând el în sine Cumplita sa din ceriu scăpătare, Apoi tot pierdut vecinicul bine Potrivind cu a sa de-acum stare, Așa răcni de jele și-urgie, Cât clăti iadul din temelie.

Crunți învolbind ochi apoi: „Oh mie! (Strigă) Cu totul nesuferită Viață și nemuritorie!... Mai bine era-într-acea clipită, Când fui surpat cu mândra mea ceată Să fiu pierit cu totul de-odată!...

Câci, măcar muream eu fără vintă, Dar' mergându-mi în nimică firea, Durerilor încai să punea țântă, Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea Fericirilor mele trecute, Curmată fiind prin moartea iute.

Ci nu mi-au priit várvara soarte Ș-în războiu îmi fu protivitoare, Nice-a vínce-mi dete, nice moarte, Lăsându-mi această rozătoare Și nesuferită pomenire. Oh! crudă, nespusă chinuire!...

Această dar' aducere-aminte M-apăsă-acum... nu tu, Savoate! Căci însuș' a ta de-acu nainte Atotputernicie nu poate Alta să facă-asupră-mi izbândă Mai mult ocarnică și neblândă.

Deci sus, Sătano! Scoală și-arată Celui-de-Sus că-ai încă putere; Și măcar nu poate el să pată, Nici să sâmțască vre o durere, Totuș cere-a ta pe dânsul ură Să-ți izbândești pe a lui făptură."

Aceste zicând groaznic urlă, iară Tot iadul răsună cu greu muget. Însuș' diavolii să spăimântară Și vrând să știe-a Sătănii cuget Boìerimea tartárului toată Într-o clipită fusă-adunată.

Ochii Sătana-își întoarsă roată Cercetând pe tot însul în față; Inima pare că-i să desfată Văzându-și boierimea sumeață. Apoi, după puțină tăcere, Acest chip grăi rozându-și ghierre:

„O, soți credincioși ursitei mele, Viteji protivnici naltei lumine Ce stăpânește mai sus de stele, Știu că v-aduceți aminte bine De cea vecinică zio cumplită, Domnia mea când fu cutrupită.

Biruiți fum cu drept! în bătaie, Iar' nu supuși, asupriți; iară Nice-într-astă pucioasă văpaie Cu vecinică și nestânsă pară Suntem plecați, unde fără spaimă Făptura pe Făcătoriu defaimă.

Știți dară că-a noastră mângăiere Este în izbândă sângur ș-ură Asupra celii de sus putere Ce pedepsește și nu să-îndură!... Dar', precum văd, să pare mie Că vă-au apucat o trândăvie!

Nu văd eu acum bujdind pe poarta Iadului suflete ca nainte, Ș-acuși va fi doar deșartă boarta Această-întunecoasă, fierbinte, De n-om mai îndrăznire o dată A lupta cu oastea luminată!

Fost-am în lume și de-amăruntul Toate-am iscodit. Adevărat! Cumcă-încungiurând eu tot pământul, Mai cu samă-l văd noao plecat, Iară țări adevărat creștine Sau nu văzui, sau foarte puține.

Dar' ce folos! când văd omenirea Care fu-în pisma noastră zidită, Înălțându-și pănă la ceriu firea Și pănă la partea cea mai fericită,

Râvnind a fi-oarecândva părtașă Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă. Însă nu fie-asta-adevărată!... Ca marele Sătana să vadă Urgisita făptură vodată Colò sus, în cereasca livadă, Mai mulțindu-să de-acum nainte, Juru-mă pe tartarul fierbinte!...

Întii, creștinătatea să piară, Războiu în tot pământul să fie, Întunerecul să-întoarcă iară Cu tot feliu de păcat ș-urgie; Aceste-s în scurt poftele mele, Ce răspundeți voi acum la ele?"

Atunci Velzăvúv, hatmanul mare Oștilor negrii mării sale: „Întunecate Doamne! mie-mi pare (Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale, Lăsând aceste pe alt îndelete Să strângem pe dată-a noastră cete,

Căci eu din iscoade-încredințate Care trimesesem sus, pe lume, Am înțăles că vor a să bate Vlad Vodă cu Mahomet, și-anume De cereștii călăreți să zice Că vor pe-agareni detot să strice.

Nu s-ar cuvini să lăsăm dară Nice noi pe cei de-a noastră parte, Ci- îndată să purcedem afară Purtând și noi creștinilor moarte, Căci, de va birui Mahomet, Cade și creștinia pe-încet."

„Bine, hatmane, că-mi dai de știre!... (Zisă mușcându-și negrele buze Craiul întunecat cu răstire.) Acum măria-mea va să-auză Cum e și-a celoralalți socoteală, Ce au să-mi spuie fără sminteală.

Întii, cum dintru voi fieșcare Să sâlește spre-a iadului bine, Amegind pe-om din dreapta cărare, Apoi, în ce chip ni să cuvine Să-ajutăm lui Mahomet îndată: Pre-ascuns, ori cu sâlă vederată?"

Aici Mamona să sculà, mare Visternicul Domnului Sătanei, Pe mâna lui sunt toate comoare De supt pământ, aurul și banii. „Tot iadul (grăi dâns) bine știe Cât îi face-a mea dregătorie!...

Zieu! mai mult decât toate-îi ajută Și mai multă dobândă-i aduce. Chipul și cărarea mea bătută Care pre-om la strâmbătate duce, Este pofta de-averi desfrânată, Într-alt chip lăcomie chiemată.

Omul e plecat spre lăcomie, Din leagăn, căci firea bună-i dede Îndemnul curat de-a prii șie, Din care, ca din izvor, purcede Cruțarea vieții și-o sâlință Spre-a-ș' plini trupeasca trebuință.

Dar eu astă fireșe plecare, Cu totul o stric prin lăcomie Și fac pre om de-în urmă el n-are Hotar în pofta sa. Iacă-o mie De acolea să nasc fapte rele, Tot fiice-a lăcomii ș-a mele.

Tâlhăria, furatul, votria, Înșelarea, strâmba judecată, Ucigării, vânzări, tirănia, Fățăria, camăta cruntată, Și pe rând faptele rele toate, Mai vârtos ce trag spre bogătate.

Aurul acum stăpânește-în lume; Prin acesta cumpăr eu toate Inimile; cu mici sau mari sume Neguțez tot feliu de păcate: Cela-și vinde patria pe mită, Cesta spre ucidere să-învită.

Papa vinde darurile sfinte Pentru gălbănași, iar' patriarhul Din Vizánt le cumpără-înainte. Din episcóp pănă la eclisiarhul, Toți își prevând cele cumpărate Ce trebuiea să fie-în dar date.

Craii și miniștrii având sete De-argint, ațâță războaie crunte; Aurul ia cununa de la fete, Sparge căsătorie și nunte; În scurt, lăcomia nesătulă Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă.

Și cu-aceasta orbind eu prăsila Lui Adam, o-întorc de la cărare Bună ș'o duc pe-încet la topila Noastră aici. Pre pământ, pre mare, Mai toți muritorii despre mine Cu-înaurite-s legați cătíne.

Iar în cât privește-ajutorința Lui Mahomet și-a turceștii gloate, Eu spun drept că nu-s în socotința Lui Velzăvuv, dar' nice să poate, O! hatmane viteaz, asta face Care ne spui și, cum văd, îți place.

Lângă cine puterea și slava Au rămas, hotărât lucru este. Au gândești că Cel-de-Sus lăsa-va Să săvârșim, cum grăiești, aceste? Foarte te-amegești, de cu putere Vrei a da turcilor mângăiere.

Ce-ajunge-oștaneasca ta-îndrăzneală Asupra puterii înzăciuite! Vitejia-înceátă-a fi de fală Și faptele ei cele mai vestite Să numesc oarbă numa dârzie, Când lucrează fără-înțălepție.

Deci, împrotiva celui mai tare, Nu vărtute, ci minte măiastră Trebuie-a folosi. Mie-mi pare Că nu cu vedită și buiastră Tărie noi să dăm ajutare, Ci pre-ascuns, cu multă supțiare.

Înși oameni prin noi să lucreze Spre-a lor pierire necontenită. N-ajută-acum armele viteze Cum punga cu galbeni tecsuită Aceștii, numa să fie plină, Acuma toți oamenii să-închină.

În urmă rușinea mea să fie, Deacă eu cu banii nu voiu face Mai mult decât întru voinicie Altòr a să lăuda place!" Mamona fârșind, Asmodeu râsă Și căutând împrejur așa zisă:

„Nu pentru că eu sunt logofătul De taină-a mării-sale, dară Pentru că mă țân șeretul Cel mai mare-în astă neagră țară Îndrăznesc a-mi arăta și eu Adânc și măestru sfatul mieu.

Însă, mai nainte de-a răspunde, Voiu să fac Mamonii o-întrebare: Pentru ce să-însumeață și de-unde Vin acele cuvinte sprințare A lui? Drept ce-atâta să rădică Socotind pre-alalții întru nimică?

Nu voi să-i întunec vrednicia, Căci banii-au în lume căutare; Dar' ce-ajunge numa bogăția, De n-ar fi și-o vărtute mai mare Cui ș-însă bogăție să-închină!... Și-aceasta e mintea cu sfat plină!

Mamona cu banii face toate, Dar' numa la cei cu lăcomie, La suflete de-argint însătate, Iar Mamona doar' încă nu știe Că multe și mari trebi pe pământ Nu să pot isprăvi prin argint,

Ci prin tehne-ascunse și înșelăminte, Prin intrige, cu sfaturi viclene; Ceste surpă și pe cel cu minte, Ceste să-ajute-oștile-agarene. Ș-acuș' vom vedea prin ispitire Care știe mai bine-a gâcire."

Veliàl, ce peste politie Are-în iad pază și priveghere, Cel ce tot feliul de măiestrie Lumească care domnia cere E procopsit, fârșind Asmodeu, Să sculă-începând cuvântul său:

„Adevărat! nu să-ar cădea mie A mustra pe cei ce-au zis nainte Doară cevaș' cam cu sumeție, Dar', ca să-arăt cât poate să-alinte Pe cineva iubirea de sine, Voi mustra cu vedite pricine.

Fieșcare să lăudă-întru-ale sale Și cu oareșcare micșorare, Pe-ale altor socotind tândale; Și toți vă-înșelați, precum îmi pare, Căci vrednicia voastră-împreună Iar' nu despărțită, să-áflă bună.

Voi sunteți naltele mădulare Aceștii împărății de-aice; Deci a voastră-împreună lucrare Trebuie să-o ție, să-o rădice. Zădarnică-i a voastră putere, Deacă veți lucra cu-împărăchiere.

Deci socotind eu cele din lume Care vă-aduce voao supărare, Îm par ca nește deșerte spume Și fumuri fără de flăcărare. Pentr-aceasta-i și-a mea socoteală Ca să nu ieșim noi la iveală.

Să nu ne-amestecăm la bătaie Cu puterea noastră vederată, Ci, mergând din odaie-în odaie, Să vedem pe cine, ce desfată, Și-apoi pe om în tot chipul rău Să-l otrăvim în cugetul său.

Iar în cât e pentru Mahomet Ș-a lui Vlad mândrie deșartă, Eu am chieea de la cabinét Și mai bine cunosc a lor soarte Decât toți alții. Știu ș-acea bine, Cui biruință-în urmă rămâne!

Intrigele sunt acum făcute Tocma să piarză turcii războiul Și să să vincă mii despre sute, Căci lung nu va sprijini povoiul Oștilor păgâne-o țărișoară Când va fi să-întoarcă-adoaoară.

Iar' Vlad dintru a sa biruință Nu poate trage nice-un folos, Fiindu-i țara cu nepriință, Dar' dintru toate mai vârtos Pentru că din țările vecine Într-ajutoriu nime nu-i vine!"

Velial fârși, dar Moloh încă Rostul său după dânsul deschisă, Moloh! fântâna cea mai adâncă A desmierdării trupești, și zise: „Nime pe-om așa supus nu ține Întru rele năravuri, ca mine;

Știți voi bine că eu prin a mele Măestrii lunecoase ș-ispite, Măguliri, gâdăliri și momele, Ochitúri, zâmbiri, glume-îndrăznite, Pofte fierbinți ș-îndemnul trupesc Acum toată lumea stăpânesc.

Tinerii mă poftesc cu-înfocare, Bătrânii pe-ascuns îmi voiesc bine, Fetele m-așteaptă cu oftare, Neveste să topesc după mine, Ba și călugărul mi să-îmbie Pitulindu-mă-într-a sa chilie.

Deci nu precep ce-i aceastá frică A voastră, temându-vă ca doară Oamenii fiind făptură mică Să nu să rădice-odinioară, La-acătare spiță de mărime, Cum voi ați fost întru cea nălțime!...

Gânduri deșerte! Doar' nice-a zece Parte din făptura cea iubită A lui Savaot nu va petrece În grădina raiului slăvită! Noi om avea partea cea mai mare, Ș-aceasta-i destulă-izbândă-îm pare!"

Iar' Val, stolnicul mare ce peste Mâncări și băuturi era pus, „Adevărat (au zis) lucru este Că n-avem să-așteptăm colo sus, Oarecând ca să-ajungem la cele Nalte lăcașuri mai sus de stele.

Pentru-aceasta și eu socotesc Ca zădarnică toată cercarea Vreunui războiu cu soiul ceresc, Însă pe care-îl mâncă spinarea, Cerce ș-a vedea din apucare Că nu-i lucru lesne cumu-i pare.

Drept ce să ne pùnem fără treabă La primejde? Să dăm și cumcă Pre Mihail vom birui-în grabă; Dară cel ce cu fulgere-aruncă Nemuritoare! va răbda doară Să vă-apropiați de nalta sfiară?

Un tunet! ca-în ziua cea-îngrozită Când furăm surpați dintru nălție, Și toți iacătă-vă-într-o clipită Svârliți supt tartar!... ba cine știe Câte mii de miluri mai afund, Unde-acum nice dracii pătrund!

Pentru-aceasta cu Velial și eu Depreună socotesc și deacă Vreți doară-a cunoaște chipul mieu Prin care suflete vânez, iacă Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură Fără treabă și fără măsură,

Tot aceasta este de la mine; Beția și grasa-îmbuibăciune Sunt a mele și trag după sine Trândava cu totul uităciune De lucruri bune și cuvioase, Fac minți tâmpite și trupuri grase."

În urmă Vélfegor vorbă-apúcă, Stăpânul credințelor deșerte, Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă Cărui i voia să să mai certe Odată, dar mie la-împărțire A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.

Eu mă sârguiesc în tot adinsul Ca cea mai mică rază de lumină Care-în om fu născută cu dânsul, Să-o-întunec să nu fie sărină; Ș-am făcut acu multe ispite Cu tot feliu de-arătări măestrite.

Fieșcare crede în vreo lege Care-o socotește preste toate, Și tot însul prin minte s-amege Sau lăturiș' din cale s-abate. Așa-l întunec! de nice sâmte Că-are vreo precepere sau minte.

Fanatismul și Suprăstăciunea, Ceste-a mele doao slujitoare, Toată-adevărată-închinăciunea Dumnezieirii ceii făptoare În schime-o prefac necuvioase, Nevrednice, ba și rușinoase."

Sătana care cu suferință Pănă-acum ascultă: „Tot viclene (Zise), dar nu spre ajutorință Grabnică oștilor agarene Sfaturi mi-ați dat! Însă mie-mi place Acum după gândul mieu a face!...

Deci tu, hatmáne, pasă ș-adună Din cetele cele mai viteze, Întru tot, o leghioană bună Ce-are poruncii mele s-urmeze." Aici tăcu Sătana și-îndată Adunarea mearsă-împrăștiată.

Dar', ce mă tragi de guler, o musă! Iarăș cătră d-alba țigănie!... Care-acum ca și friptă de spuză Nu știea de ce să să mai ție, Că, cu toate sfaturile sale Încă nu să pusese la cale.

Iar', dragă musă! scoate-mă-afară Din boarta iadului puturoasă Că, mă nădușesc de fum și pară Și n-aș' vrea sufletu->l< aici să-mi iasă! Mai bine slugă-în tindă de raiu, Decât pe tronul iadului craiu!...

Apoi ți-oi cânta, de bună samă, Și de biata noastră țigănie Ce-acum n-avea nici carne nici zamă. Nice știa de-astă nătărie, Căci vrea cât mai curând să facă Rânduială-în țara sa săracă.

Era tocma-în sfatul mai fierbinte, Când Corcodel supărat aleargă Și le spune-în puține cuvinte, Ca de-acu nainte să să șteargă Pe buze de bucate, și zice: „Ședăți acum întinși pă burice!..

Sfătuindu-vă cu gura goală Și pântece flămânde... Trecură Babele cu colacii!"... Să scoală Țiganii socotind că-i înjură Corcodel, căci nu putea să creadă Să fie-în bucate-atâta pradă.

Pe lăieți și pe goleți punea vina Toate celelalte rânduite Cete; și ca să le crepe splina Îi blăstăma, că-au mâncat atâte Clise râncede, mălaiu și zară, Care-ar fi ajuns și pentru-o țară.

Tandaler, care-acum apucasă Cârma de mult, strâgând să scoală: „Mâncătoriu dă carne puturoasă, Lăeț spurcat!... Asta nu-i tândală!... Și foarte te-înșeli, de crezi tu doară A te mântui cu vorbe-ușoare.

Pentru ce nu ne-ai spus tu din vreme Cum că pă fârșit merge bucata? Dar' lasă!-acuși, acuși tu vei screme Toate ce-ai mâncat. Numai fi gata; Acuș' vom alege pre-un mai-mare, Ș-atunci va fi vai de-a ta spinare!"

Iar' Corcodel cu zâmbire-amară Rânjindu-și dinții zise: „De tine Nu mă tem eu niceodinioară, Tandalere! Să-ți fie rușine Odată-a grăi despre toți rău Și-a te gânfa ca și broasca-în tău!..."

Aurariul tot să-înfocă și pusă Mâna pe cioarsa ruginită, O trasă cu iuțime nespusă Și, de nu-l ținea într-acea clipită Bălăban, doară atuncea ca napul Cu floace cu tot îi tăia capul.

Însă golățimea-întărâtată Multă-acuma împrejur să strânsese Și era de bătaie toți gata, Într-atâta treaba le-ajunsese! Dar' deodată-auziră departe Dobe, sorle ș-uiete mari foarte.

„Fugiți acu care-încătro poate, Că iacă turcii vin să ne taie!..." Strigară bătrânii cătră gloate, Iar' de frică amurțita laie, În loc de-a-ș' căuta-în grabă scăpare, Sta fără graiu și fără mișcare.

Atuncea strigă cu voinicie Tandaler, cât putu tare foarte: „Toți în arme cu mine să vie, Ori la biruință,-ori cătră moarte!... Mai bine să murim pe-îndelete, Decât să tragem foame și sete."

Prin aceasta bieții mai luară Inimă țiganii, și-în puține Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară, Măcar că nu le părea prea bine Și părea că inima le plânge, Scârbindu-să de bătăi și sânge.

Dar' totuș' inimându-i din gură Tandaler, nu-și arăta ei frica. După ce-apoi înarmați stătură, Părea că nu să tem de nimica; Iară scoțind sabia din teacă, Tandaler le spunea cum să facă.

„Căutați la mine! Luați aminte! (Le zisă)-Acum voi sunteți armați! Dar' trebuie-a socoti nainte Pentru ce? Unde mergeți? Ce căutați? Ca să nu ziceți mâne-poimâne: Tandaler au lătrat ca ș-un câne!...

Copii vă cer dă mâncare Și cătră voi cu lacreme strigă. Aici nu vă este-altă scăpare Fără la mălaiu sau mămăligă!... Căci gura pruncilor din tăciuni Nu să poate-astupa cu minciuni!

Cui dară-i voia să mai trăiască, După mine vie-într-un noroc, Numai trebuie să să păzască, Cum l-au păzit mumă-sa dă foc, Ca dând pă noi vreo străină gloată Să nu steie cu gura căscată,

Ci, când oi striga eu de la frunte, Toți în mâni să-ș' aibă-armele gata. Și dă-ar hi vrăjmașul cât un munte, Să dea pă dânsul dă-a dărămata, Închizând ochii și dând pă moarte, Cruciș' curmeziș', în toată parte.

Cu ochii-închiși e bine-a să bate, Că nu cauți vrăjmașul în față, Nici te temi dă-a lui înfricoșate Arme sau și căutătură-îndrăzneață. Nu vezi cine lângă tine pică Și păn' la moarte nu știi dă frică.

Răcniți, chiuiți, strigați din gură, Cât vă-a-încăpea pe grumazi de tare. Asta-i încă-o bună-învățătură, Că-așa să-îmbărbată fieșcare, Iar' neprietenul să spăimântează Ș-a să băga-în războiu nu cutează!"

Tandaler fârșind învățătura Porunci să meargă după sine Toți armații strigând: bura! bura! Merg țiganii spre rău, sau spre bine, Cu inima de frică-înghețată, După Tandaler, ca după-un tată.