Proză

Țiganiada:Cântecul a VII

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează Turcească.-Arginean la minte-ș' vine, Apoi scapă cu mână vitează Din mijlocul oștilor păgâne; Vlad noaptea pe turci face năvală, Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Unde sunt vitejii cei din zile, Eroii cei cu vărtute rară, Carii-înlibovindu-să-în copile Călătoriea întins din țară-în țară Luptându-să cu lei și gligani, Curățind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie Cel mai slab de cătră cel mai tare, Neamuri întregi scotea din robie, La nevinovați apărătoare Mână dând, nice lua vreodată, Nice poftea pentr' ajutoriu plată!

Ah! căruntă vechie cinstită! Unde-s a tale sânte tocmele?... Ce urgie-acum lumea-întărâtă Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele? Perit-au credința cea bătrână! Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care Nu lucrează, fără numa pate!... Martoră fiind și mustrătoare Faptelor noastre pre rușinate! Acestòr, oame,-însuți ești de vină, Ce-închizi ochii și fugi de lumină.

Ceriu-ți dede minte și vărtute: Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine, Ceasta la nevoie să-ți ajute, Ceaia să-ți arete rău și bine Și cărarea cătră fericie, Ceasta să-ți frângă lanț de robie!...

Iar' tu cu ceste daruri alese Covârșești însuți a ta stricare; Mintea ta lațuri neîncetat țese Ca să te-încurce fără scapare, Vărtutea-ți dai la tirani în mână, Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar' aceștea te-apasă-în țărână, Nici mai mult te lasă-în slobozie; Cu râs amar vaietu-ți îngână Și lanțuri a săruta te-îmbie. Ah! și cine-apoi din asta poate, Oame ticăloase,-a te mai scoate!...

Au doar' moleáța de-acum junie, Ce n-au învățat alta nimică Făr' a vâna după libovie, A căuta la sabie cu frică, Pe divan a trândăvi cu lene Ș-a căsca gurile prin dughiene!...

A să-împodobi cu gingășie Mai aleasă decât o femeie, A-ș' răpune-în cărți toată-avuție, Într-aceasta faptele să-închieie A coconașilor cilibii, A patrii noastre de-acum fii!

Acești numa știu între cocoane Și din gură-a-ș lăuda hărnicia, Iar' la fruntea vunii lighioane, Unde-împroașcă gloanțele cu mia, Vaileò , săracii! cum le-ar fi greață, Cum le-ar fugi sângele din față!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă, Inimă-în piept și scutul în stângă, Cu vărtute și minte deșteaptă, Aceste sunt care pot să frângă Lanțul robii tale cumplite, O, neamul mieu! de tot ovilite!...

Alta era junia română Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă Tabăra lui Mahomet păgână Cu vărtute și-în bătaie-adinsă, Dar' au perit acea voinicie, Și tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ți pradă, Vându-te ca marfa prin dughiene!... Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!... Văd pe mulți că rădică sprâncene Și mă tem ca necăutând la rangă Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!... Însă, doar' vor avea ei minte Ș-or precepe-o glumă țigănească!... Cu toate-aceste musa nu minte, Ci numa cât are-o gură mare Și câteodată-i pre cârtitoare.

Cum sunt femeile totdeună, Când știu ceva despre oarecine, Ar crepa pe loc să nu o spună Încai la pretenele vecine, Așa-i musa mea! de minte-ușoară, Iar' de gură tocma ca ș-o moară.

Sultanul cu stúluri prăștiate, Acum pănă su munți ajunsese Robind orașe, târguri și sate, Iar' șireagurile mai alese Trimețind de-osăbi să cerceteze Unde-s oștile lui Vlad viteze.

Așa făcând să precepu-în urmă Că vodă cu războiu nu să-îmbie, Ci din ascunsuri ieșind, o turmă După-alta-i pierde cu viclenie. Deci hotărî, ferind locuri strâmte, De-aci să nu mai meargă nainte,

Ci întracelaș loc să tăbăreze, Păn' muntenii sâliți de nevoie, Sau la război ar vrea să cuteze, Sau venind înșiș' de bună voie Și cerând de greșeli iertăciune, Pe sine și țara-și vor supune.

Rânduindu-și o tabără mare, Oștile toate la sine trase, Iar' la București înștiințare Cu solii credințare trimeasă Cumcă el vra pe țară să ierte Și numa pe domnul rău să certe.

Aceste Vlad din limbe ș-iscoade Înțălegând, toate bagă-în samă, Cu multe griji dinnontru să roade Și, măcarcă n-are el vreo teamă, Totuș' mult să sfătuiește-în sine Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte: Sângur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești nainte. Gând vrednic inimii lui viteze, Dar' primejdios, iar' ce nu poate Un suflet înălțat preste toate!

Scâmbându-și obraz cu măiestrie Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă, Ce din Vidin duce băcălie La tabără, vorbind limba greacă. Iar' de-aceasta la nime nu spusă, Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată Tabăra cum stă, din care parte Mai lesne-ar fi năvală să bată, Fără veste zări nu departe Alergând norodul cu mirare Și chiot de bucurie mare:

„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!" Iară Vlad fiind aproape caută, Să tùrbură, stă și ce să facă Nu știe, că în miejloc de gloată Să-afla. El sâlea la larg afară, Dar' gloata striga iară și iară.

Acum era de supt haină să scoață Fierrul ascuns moarte să-și aducă, Când zărește-o ceată călăreață Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă De nou, ca mai nainte, și gloată S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala Și mestecându-să-întru mulțime, De prilej luând nerânduiala, De-acolea nepreceput de nime Ieși la locurile știute, Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.

Însă robul acela să știe Că-au fost Argineanul viteaz, care După ce beusă-apă dulcie Îndată-l cuprinsă-o tremurare Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă, Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure, A doao zi cătră dimineață Timpină pre-un țăran cu săcure Și purtând o prăjină pe brață: Amândoi tocma era să iasă Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine; Mintea i să-însărinează iară, Toate i să par lucruri streine Văzându-să-în stare nevoieșe, Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!

„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege, Ce m-ați desarmat cu viclenie! Necutezând cu mine de-a vă-alege Cu arma-în mână de vitejie, Suflete ticăite și mișele! Deci ascultați cuvintele mele:

Ascultă, ceriule și pământe. Ba tartárul negru-încă s-asculte Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte: Din umeri mânile-mi fie smulte Cu capul, din cap ochii să-mi sară, De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

Nici un alt văștmânt, nici armătură Pănă-atuncia voi lua pe mine, Precum nici pâne, nici apă-în gură, Păn' ce tâmpinând cete păgâne, Pe cel mai harnic viteaz din ele N-oi face jertfă mănii mele!..."

Iar țăranul auzind aceasta Și căutând la voinicul, de frică Ca doar' să nu-i facă năpastă: „Voinice! (zisă)-astă săcurică Poate pe drum îți va prinde bine; Fiindcă n-ai altă armă cu tine".

La care-Argineanul căutând zisă: „Prietene, ține-ți a ta unealtă! Iară, de-ți este voia și ți să Pare, cere-ași de la tine-o altă Ceaia: Să-mi dăruiești cea prăjină Care tu de-abea o porți pe mână!".

Țăranul voios prăjina dete; Iară voinicul cu bucurie O-învârte-într-o mână pe-îndelete, Ca ș-un bețișor! apoi de-acie Rapede pleacă pe drum nainte, Multe cu sine-învârtind în minte.

Iară când fu cătră prânzul mare, Oblicește venind de departe O grămadă de păgâni călare, Și fiindcă-alerga tare foarte, Abia cum s-o facă socotește, Călărimea iacă și sosește.

El deacă vede că sunt aproape, Tocma-în mijlocul de drum să pune Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape! Opriți-vă! țineți caii-în frâne!" Turcii văzând astă-arătătură, Oprind caii săi pe loc stătură.

„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă) Care-i vrednic armele să poarte, La harț aici cu mine să iasă Cu tocmeală ca după-a lui moarte Armele și calul să rămâie Ca un preț de biruință mie!...".

Caută păgânii și-încep a râde De-o nătărie oarbă ca-această Și că-un om sângur drumul le-închide! Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă! Iar' unul ce le mergea-înainte Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

„Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie Că-astă dată-ți dăruiesc viață, Iar' de te vei mai arăta mie, Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață." Și zicând spre dâns' calu-înțetește. Argineanul stă, nici să clătește.

Atunci turcul aprins cu mănie Lucind sabia vru să-i zboare Capul, nici Argineanul să-îmbie Mai mult, ci puindu-să la stare De-a sprijini lovitura păgână, S-ápără cu groaznica prăjină.

Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită, Alta-i întoarsă de-alaltă parte, Cu mult mai amară și cumplită. Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat și mușcă pământul, Iară viteazul iute ca vântul Calul inimos de frâu apucă, Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe. Turcii uimiți ca și de-o nălucă De-abia vreme-avură-a să precepe Că-aicia nu-i treabă țărănească, Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toți pe dânsul dau și-l împresoară, Iar el când s-apără, cand lovește, Și toată lovita lui omoară, Ș-așa să poartă de vitejește, Cât din doaozăci care fusese, Abia doi scăpară-în tufe dese.

Argineanul atunci să pogoară Și luând arma celui pe care Întii biruisă, de pe-odoară Și veșmânt că-au fost de viță mare Cunoaște. Le ia toate cu sine Și să-îmbracă cum poate mai bine.

Luându-și și ceva de mâncare Ce-află la trupurile căzute, Iar' sui pe calul ales, care Așa-l duce de ușor și iute. Cât pare că nu merge ci zboară Ș-ar fi-întrecut și pe-o căprioară.

Mergând oblicește lângă cale O fântână. Frânt fiind de sete, Deștinde și zios pe iarbă moale Șezând aproape și pe-îndelete Beù de saț și mâncă din cele Pe la turci aflate bucățele.

Obosit de trude ș-ostănele Ce de-oarecâteva zile pățisă, Păn' socotește ceste și cele, Iacă somnul genele-i închisă, Iar calul, văzându-să făr' pază, Când paște, cât caută și rântează.

Întracea păgânii ce scăpasă De mâna lui Arginean vitează Fugind, dederă de-o ceată groasă Ce era mânată ca să vază Locul împregiur să-ispitească De-ar putea ști de-oastea romănească.

Spuind ei de tâmplarea-îngrozită Și de voinicul fără de teamă, Să meargă-în urmă-i apoi o-învită. Acolea sosind bagă de samă Că voinicul doarme fără de grijă. Dau știre și fac semn să nu strige.

Apoi cu toți îl năpădire; Care de mâni, care de picioare L-apucă,-îl leagă și-l țin. Să miră Argineanu trezindu-să: ș-oare Aieavea sau în vis el privește? De-abia să precepe, să trezește.

De trei ori scuturându-să frânsă Legături, ca nește fire de-ață; De trei ori mulțimea prejur strânsă, Prăvăli cu puternice brață. Dar' mulțimea pe el grămadită Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.

Ci cu-îndoit număr și putere Apucându-să-în urmă-îl supune. Și după cum sigurința cere Fierră-în mâni și pe picioare-i pune. Așa legat apoi ca butuc De-aci cu mare triumf îl duc.

Iară tabăra văzând că-o ceată Întreagă pre un rob sângur duce, Socotind că doară-i Vlad, îndată Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!" De-aci să luasă cea strigare Ce pe Vlad înspăimasă-așa tare.

Iar' deacă sultanului nainte Pe robul viteaz dusără, caută La el, nici crede cele cuvinte Ce-i spunea turcii de lăudată Vărtutea lui. Deci porunci-îndată Să-l deslege, fierră să-i dezbată.

Apoi îl întreabă, l-ispitește Cine-ar fi și de unde. La care Voinicul nimica nu grăiește. În zădar el cu rea moarte-l spare, Că cela nice gura-și deschide Și pare că de toți-și râde.

Mahomet atunci mănios foarte Porunci să-l iaie și să-l ducă La cea mai înfricoșată moarte. Atunci Argineanul vorbă-apucă: „Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă, Om de credință și fără teamă.

Însă tu că ești sultan te-arată! M-au prins adormit cu viclenie; Deci, dacă mi-e să moriu, judecată Alegerea morții lasă mie! Oștean am fost ș-inima-mi poftește, Deacă-am să moriu, să moriu voinicește!

Dă-mi calul ș-armele ce-mi luară Tâlhărește,-apoi lasă să vie Să le ieie, și mă lege iară. De m-or prinde, vina mea să fie! Atuncea fă cu mine ce-ți place, Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."

Sultanul uimit de-atâta fală Și sumeția fără de minte, Făcu să-i deie, după tocmeală, Toate-armele, calul și veștmânte, Și-i zisă: „Poftesc să-ți meargă bine, Ticăit, lăuduros creștine!"

Dar Argineanul suind călare Ia sabia-în mână ș-o sărută, Apoi zice: „Sultane! de-ți pare Că-s nebun lăuduros, fă tute Ale tale oști drumul să-mi ție! Întracea-ți mulțămesc de-omenie!..."

Aceasta zicând calu-și înteață Printre grămăzi de turci înarmate. Ca ș-un taur sălbatec din lață Când scapă, sărind surpă toate Și calcă sau cu coarne străpunge, Pe unde fuge, pe cine-ajunge,

Așa voinicul pe unde-aleargă, Pe-ulițile taberii păgâne Rumpe, taie, sfarmă, cale largă Făcându-și. Nime drumul nu-i ține, Că-așa merge cu năpraznă iute, Cât nici pot cu fuga să-și ajute.

Nici unul dintre gonaci putură Să-l ajungă,-așa rapede-l poartă Calu-ușor, iar el strigă-,îi înjură, Să taie din cooartă-în cooartă, Care pe dânsul stau să să scoale Sau nu-i feresc îndată din cale.

Păn' în urmă din tabără scapă, Nici mai vede gonind după sine. Deci s-oprește din fuga sureapă Cu hainele de sudori pline, De pulbere și sânge-împroșcat, Cu trupul întreg, nevătămat.

Iară Vlad după ce mearsă Din tabăra păgână turcească, Toate oștile la un loc trasă Dând porunci cum au să să păzască La deobște năvală neașteptată, Cum și dincătro războiu să bată.

Iar' când fu cătră-apusul de soare, Când copacii umbre lungi aruncă Pregătind murgitului răcoare, Atunci oastea cu data poruncă, Ieșind de prin locurile strâmte În trei coloane mearsă nainte.

De trei părți avea să năpădească, Apoi iar la un loc să să-adune, Hotărât în tabăra turcească Nelăsând turcii să să-împreune. Merg oștile cu pasuri tăcute, Fără-a fi de păgâni precepute.

Iar' când fură de șanțuri aproape, Fără-a face gomot sau strigare, Curând petrecură cele groape Și ne-aflând vreo strage privitoare Intră cu năvală-acoperită În tabăra păgână-adormită.

Coloane de-aci-în părți să răvarsă, Și fiecare pe unde trece Păraie de sânge turcesc varsă, Somn dulce mutând în moarte rece; Nici altă s-auziea-în șetre vecine, Făr gemetul morții și suspine.

Căci muntenii prin corturi, pre-afară, Ce tâmpina, prăvălea-în țărână, Tăia, junghia cu moarte preamară Pre-adormiți cu deștepți împreună, Pășind cu șireaguri închieiate, Cu vatră-asemene făcea toate.

Ca droaia de lupi când apucă La mandra cu slabe păcurele, Și păstorii nu știu să le-aducă Vreun ajutoriu, larg între ele Face perire, ucide, strică ș-apasă, Nici pe una neîncolțată lasă,

Așa muntenii-în oastea turcească Purcegând din șatră în șatră, Bieților nice să să trezască Vreme lăsând, îi figea spre vatră, De multă moarte cap le-amețisă Și mâni viteze le drevenisă.

Iară deacă-în urmă să făcu știre Că vrăjmașul tabăra-împresoară Ș-a să face de turci înglotire Începu, deodată răsunară Din dosul tabării turcești mare Búcine și dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese Oarecâteva-sute-înarmate, Cu bucini, și dobe-în tufe dese, Cu poruncă, când va-începe-a bate Războiu, și ei să strige, să cânte, Pe turci de doao părți să spăimânte.

Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură Cereștii călărași în veștmânte Albe, în strălucită-armătură, Mergând muntenilor înainte Și hărțuind cu sabii de pară Pintre păgâneștile ciopoară.

Turcii văzând ici vrăjmașu-în față, Ș-auzind că-altul din dos năvale, Cu droaia, făr' de rând și povață, Să punea muntenilor în cale Și să gătă de bătaie-adinsă, Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură Că să face-în tabără mișcare Cu musică și chiuitură De războiu și de-oști ațițătoare, Descoperind lămpadele-aprinse Înnaințară-în șireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare Merge nădușit pe zios, cu mică Flacără, iar după ce din rare Tufe răzbi-în brădet, să rădică Bobotind în văpaie,-apoi prinde Vânt și-în urmă tot codrul încinde,

Așa muntenească-oaste-îndrăznită, Ce păn acum furiș pătrunsese, Deacă să vede descoperită Făr' veste din întunerec iese Și despre-osăbite părți s-arată, Ca și când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare Făcând asemene cu pământul Toate. Iară turcii de groază mare, Uitându-și credința și cuvântul Care sultanului său dedusă, Răsipiți fugea-în grabă nespusă.

Atunci o coloană ce-avea să-abată La corturile Porții pre nalte, S-urmeze după porunca dată, Rătăcindu-să nimeri pe-alte A pașilor, unde tăbărisă Oștile din Asia trimisă

Care-a sprijinire nu putură Năvala muntenilor iuțită, Frânte cu cea dintii lovitură; În zădar pașii strigă, le-învită, Căci cu grămada pornite-în fugă, Nici poruncă-ascultă, nice rugă.

Ba trag și pe cele-alte cu sine În răsipă, să calcă, să strică Oaste cu oaste și-ordii păgâne Fug însuși de-ai săi de mare frică; În zădar și sultanul de față Îndeamnă, mustră,-arată ș-învață,

Cum în zădar și trimișii strigă În toate părți că nu-i de-a să teme, Că-i numa viclenie și-întrígă Despre munteni, ce în scurtă vreme Va ținea, numai ca fieșcare Să steie, s-arete cutezare,

Că gloata-înfricoșată nu știe De rămas, ci năbușește-afară Din tabără, cu nerând și-în tărie, Ca și când din munți unda pogoară, Rumpe iazul, răstoarnă poprele, Prevărsând lunca de bălțele.

Mahomet văzând aceste toate, Izbânda-și uită, jeleà-l cuprinsă, Mai vârtos că-auziea după spate Ca când oști ar fi mai multe-ascunse, Ș-acum nu caută numa să scape Pe unde-i mai scurt, mai aproape.

În mijlocul unii groase cete Cearcă a străbate-întracea parte, Pe-unde să vedea mai cu-îndelete Și pe unde era mai rară moarte; Așa scăpă de-oștile române Mahomet acoperit cu rușine.

Toată tabăra mearsă-în răsipă! Cei scăpați fug fără contenire, Morții zac, răniții gem și țipă Iar' biruitorii cu îndrăznire Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă Și nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneață Leghioana sa iacă sosește Și pe turci fugari în groasă ceață Învolgând de moarte-i ocrotește; Spúmegă de ciudă și mănie Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia Cereștilor oștitori povață, Zărind de parte cum vine-ordia Dracilor învoaltă-în neagră ceață, Tot cugetul Sătanei-înțăleasă Și hotărî nainte să-i iasă.

Deci strigă-îndată: „la arme-afară!" Și luându-și o ceată cu sine Îngerească, cu sabii de pară, Câteva tunuri cu fulgeri pline, Tot feliu de-artelerie cerească Ca pre vrăjmașul să biruiască.

Era de viață dătătoare Cruci acolò și-evanghelii sfinte, Moaște, metanii cu sărindare, Posturi cu rugăciune fierbinte, Miruri, paraclise, liturghii, Canoane, aghiazme și tămâi.

Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă Oastea îngerească la bătălie, Cântând Troiții pre nalte slavă, Și stând în față negrii ordie, Armele nebiruite prinsă Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.

Sabii de pară nemuritoare Lucind aducea nevindecate Rane dimoneștilor ciopoare; Cu fulgeru ceresc încărcate Tunuri vocnea nestânsă văpaie Ș-acu fierbea groaznică bătaie.

Neputând cumplita lovitură Sprijini cetele-întunecoase, Nápoi a să-îndupleca-începură, Când Sătana ietăganu-ș' scoase Și scrâșnind așa răcni de tare, Cât păru că pământul trăcsare.

Năvălind apoi cu sâlnicie Asupra șireagurilor sfinte, Vru pre ai săi din fugă să ție, Dar' nu mult putu răzbi-înnainte, Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale Oprindu-l cu scuturile sale.

Iar' Arhanghelul deacă vede Nebuna Sătanei cutezare, Iute ca fulgerul să răpede Și-atâta-i șterge-o palmă de tare, Cât Sătana-i cade denainte Ca fără suflet și fără minte.

„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine Să-mi spurc armele nemuritoare! Palma-i pentru proaste, de rușine Suflete!" (zise) și supt picioare Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.

Atuncia și din artelerie Începură-a-împroșca sărindare, Sfeștanii, paraclise, tămâie, Moaște sfinte ș-altele de care Fug diavolii; iar apa sfințită Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.

Și iacă-oastea neagră-într-o clipită Cu vaiet și multă zberătură De tot în răsipă fu pornită; Dracii care-încătro străbătură; Undeva cercând cum să să-ascundă Cu vreo mijlocire mai curundă.

Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce, Mulți în bălți încă să pitulară, Prin râpe, lacuri, peșteri adânce; Iar' o zătignită cetioară Vrând a scăpa de-atâte nevoi Să băgă-într-o cireadă de boi.

Mamona văzând aspra pălmită Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă, Nu stete mai mult, ci-întro clipită Pieri din șireag și iute mearsă La oastea lui Vlad luând pe sâne Chipul unei cătane bătrâne.

Pintre șireagurile gonace Mestecându-să, strigă deodată: „Fraților! ascultați, de vă place, Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată Fuge turcimea și-în răpezită Fugă-anevoie va fi poprită.

Deci în zădar gonind după dânsă! Ajungă dar că-a noastră vărtute Puterea lui Mahomet înfrânsă; Nu e de-a-l conteni-în fuga iute, Că-oastei vrăjmașe-în fugă pornite Trebuie-a zidi poduri aurite.

Pănă ce noi făr de răsuflare Gonim pe fugari, alții bogată Tabăra vor prăda și doar' care N-au asudat în astă cruntată Bătaie răpi-vor acei toate! Noi om rămânea cu buze-umflate."

Aici tace ostașul ș-arată Mulțime de bani cu lucruri scumpe, Oastea la pradă-acum învitată Să desface, rândurile rumpe; Fieșcare merge-apoi de sine Lăsând scăpare-oștilor păgâne.

Deci la ceialalți porunci trimite, În urma fugarilor să meargă Neîncetat, cu pasuri întețite, Iară el în partea sa-încă-aleargă Pe care-ajunge taie și bate Și bieților purure stă-în spate.

Cum râul de munte primăvara, Când în pripă neaua să topește, Dintru nălțime urnind povara Apelor, să varsă și bujdește, Toate-înneacă, surpă și prăvale Și nu-i ce să-l oprească din cale,

Așa Vlad neînvinsul să răpede Și cu șireaguri nespăimântate Frânge, taie ce nainte vede, Surpă, răstoarnă, calcă, străbate, Și nu-i vărtute, nice tărie Să-l contenească sau drum să-i ție.

Dar ce folos de atâta vitejie, Când scăpare avu mai marea parte Prin a diavolilor măiestrie! Totuș' a turcilor fu rea soarte, Căci din tabăra nenumărată, Abia scăpă jumătate de gloată.

FÂRȘIT